Like this:

“Dumneavoastră nu trebuie să munciţi. E păcat de atîta şcoală..” îmi zise bunicul meu şi apoi scuipîndu-se în palme, apucă furca şi începu descărcarea căruţei pline de fînul proaspăt cosit. Am mai stat pe lîngă el încercînd să mă fac util.. dar omul avea “metoda” lui, făcîndu-mă să par caraghios aşa cum mă învîrteam precum un titirez pe lîngă el. Nu era prima oară cînd îmi vorbea cu “dumneavoastră”. Vărului meu, i se adresa normal, ba chiar îl mai şi înjura uneori, doar el îl crescuse de la 2 ani. Eu în schimb veneam de la Braşov, mă vedea o dată pe an, poate chiar mai rar, fapt ce crease această ruptură comunicaţională şi afectivă între bunic şi nepotul său.

Ziua continuă astfel, eu pe lîngă el, încercînd să mă fac util, el refuzîndu-mi ajutorul, pe motiv că nu-i de mine, “nu se cade ca un băietan student, cu carte multă să rînească precum un argat la curul vacii”. “Student pe naiba!” gîndeam, abia trecusem şi eu la liceu. Mai era mult pînă la studenţie. Cu astfel de gînduri, ieşii plin de frustrări din curtea bunicilor, ca să aştept vacile. Se făcuse ora 7 (seara), oră la care precum un ceas de precizie elveţiană, venea cireada de vaci de la păscut. Aceasta era şi ora mea preferată din zi, momentul pe care-l aşteptam cu plăcere, savurînd o ţigară Saint George din pachetul cumpărat de bunică-mea şi dat pe ascuns să nu mă vadă “huldurosul cel bătrîn” (adică bunică-miu), biata femeie neştiind că din timp în timp, moşul mai trăgea şi el cîte-o ţigară..dar asta ţine de altă discuţie.

Mergeam încet, fără să mă grăbesc pe uliţa bunicilor, dînd cîte-un “bună seara” vreunei babe ieşite pe preş la poartă, sau vreunui grup de bătrîni ce stăteau la o bîrfă pe băncuţa de lemn din dreptul porţii unuia dintre ei. Uneori mă trezeam cu vreun “da’ tu de’al cui eşti măi băiete?” în loc de bună seara. Răspundeam sec aşa cum mă învăţase văru-miu: “A lu’ Ionel, a lu’ Ghiţ’ Siliman!” iar ei dădeau din cap ca şi cum ar fi înţeles exact ce zic, şi-şi vedeau mai departe de “radioşanţ”, cum zicea bunică-mea, fire antisocială pe care n-o văzusem niciodată la o bîrfă, în faţa porţii.

Soarele îşi arunca ultimile raze asupra satului, în vreme ce viţeii, pesemne presimţind întoarcerea mamelor cu ţîţele pline de lapte din care aveau să împartă şi cu noi oamenii, mugeau prelung agitîndu-se în jurul ieslelor de care stăteau legaţi. Cîinii se auzeau lătrînd, raţele şi gîştele se întorceau şi ele zgomotoase, în grupuri compacte şi bine organizate către curţile stăpînilor lor, după o zi întreagă de ciugulit troscot de pe marginile uliţelor satului. Tot satul era în aşteptare.

Ajunsei la colţul uliţei ce dădea la drumul principal. Ca într-un ritual, cu exact 5 minute înaintea cirezii de vaci, venea cursa (autobuzul de Botoşani). Aceasta aducea cu ea noi nepoţi surescitaţi de gîndul că veneau la ţară la bunici, părinţi emoţionaţi de revenirea în satul natal cu hainele şi încălţămintea lor de orăşeni, cu rezervele lor de ţigări bune, gîndeam eu trăgînd cu sete din infectul meu chiştoc marca Saint George. Dacă găseam L&M uneori la magazinul mixt, era sărbătoare. În rest Saint George, Plugarul şi Carpaţi.

Apoi, după ce praful ridicat de cursă se potolea, veneau vacile. Veneau cu burţile şi ugerele pline, nerăbdătoare, nepăsătoare, cu priviri fixe, turbate parcă, îndreptîndu-se cu paşi siguri spre casele lor. Cele trecute de prima fătare. Cele tinere, care n-aveau viţei înfometaţi acasă, făceau cele mai multe probleme: se opreau sub cîte-un salcîm să mai mănînce puţin (de parcă nu se întorceau tot de la păscut), o luau aiurea pe alte uliţe, dar cele mai multe se opreau în dreptul casei lui Ion al lui Căcat (asta era porecla străbunicului său) şi-i păşteau gazonul verde pus de acesta în faţa casei aşa cum văzuse el la fiică-sa în suburbiile Boston-ului, cînd fusese la ea în America. Păşteau şi se bălegau pe gazonul ciobanului, prilej de rîsete şi hăhăituri printre toţi ţîncii ieşiţi în întîmpinarea cirezii.

Vaca noastră, Marţolica (pentru că se născuse într-o zi de marţi) era dresată de bunică-miu: trebuia s-o întîmpini cu un măr şi ea venea apoi cuminte ca un cîine în lesă, după tine, pînă acasă.
Unde, după ce era mulsă, ne aşezam cu toţii la masă şi aşteptam ultimul fel: lapte proaspăt, fiert în tuciul în care bătrîna făcuse mămăliga, o bunătate! Tot în acel moment magic, cel al mesei de seară, satul se liniştea dintr-o dată, uliţele umplîndu-se cu miresme diferite de mîncare, întunericul lua locul luminii, iar parcă tot satul se învăluia într-o pîclă stranie de linişte şi siguranţă, fenomen ce se repeta zilnic, ca un ritual vechi din vremea cînd şi străbunicii mei erau copii ca şi mine.

- va urma -