Like this:

Cuvinte cheie: Kasho Club, Bendeac, CanCan, nuntă, furat mireasă, fată în sus, fată în jos, faatăăăăă, codac-cotcodac, cot-cot-cot-codaaaaaac!!
Nu le mai suport. Pe ele, colegele mele. Sunt singurul reprezentant al sexului frumos dintr-un compartiment de 6 persoane. Norocos, ar zice unii, luaţi-mi locul măcar o zi, aş zice eu. Să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic cu ele, ele însele fiind nişte fiinţe absolut adorabile. Luate una cîte una. Adunate însă într-un birou de 6 metri pătraţi, dau ce au mai bun din ele în materie de a fi femei. Cu tot ce implică asta: vorbărie multă despre chestiuni absolut inutile, crize de personalitate, opinii puternice exprimate una peste cealaltă fără să se asculte una pe cealaltă, toate astea zilnic, 5 zile pe săptămînă, 8 ore zilnic.

Una e pe cale să se transforme într-o veritabilă Bridezilla, avînd în vedere că se mărită la anul în aprilie. Pe această cale, în caz că citeşte ce scriu eu pe aici, îi urez casă de piatră şi mulţi copii frumoşi, şi o înţeleg că e pe cale să facă un pas unic în viaţă, dar soro, fii bridezillă pe timpul tău liber, ştii bine că eu şi nunţile kitch-ioase autohtone, nu prea facem o combinaţie bună.

Alta este tînără şi neliniştită, întotdeauna în căutarea iubirii, mereu păcălită de sentimentele ce pun stăpînire pe inima şi sufleţelul ei, de îndată ce-şi cunoaşte cîte un potenţial ex-best boyfriend. Problema ei? Nu învaţă niciodată din greşeli, dar timp şi potenţial are har Domnului, berechet, avînd în vedere vîrsta fragedă pe care o deţine.

Altă colegă, cea mai nouă dintre ele, fată de familie bună, modestă din cale afară, mă consideră un geniu neînţeles. E greu să înţelegi pe cineva, dacă nu face parte din lumea ta, iar tu stai cocoţată pe un piedestal imaginar şi efemer, de pe care împarţi oamenii în moldoveni şi ardeleni, asta cînd nu eşti ocupată cu cititul de mondenităţi cancanoide, din arivista şi nespălata noastră societate mondenă. La tăţ’ ni-i greu.

Decanul de vîrstă între colegele cu care împart biroul este o mamă singură dar măritată, o femeie modernă, cu o relaţie, evident, modernă. Despre ea, numai de bine, are toată admiraţia şi respectul meu. Pot afirma că niciodată nu mi-a pus anumite greşeli sau opinii pe seama vîrstei mele fragede sau pe faptul că nu am ţîţe şi menstruaţie. Este o doamnă, iar pentru doamne, chapeaux! Mă-nclin.

A şasea persoană, la cererea publicului (mulţumită, Iulia?), este tot o doamnă despre care am stat eu şi m-am gîndit mult, nu din cauză că mi-este şefă, nu dezbat aici funcţia ei. Atît pot să vă zic: în scurta mea experienţă de viaţă, am avut mai mulţi şefi. Doi dintre ei m-au marcat în cel mai pozitiv mod, ele fiind pînă acum şefele mele favorite. Femei serioase, integre, de la care am avut şi încă am multe de învăţat. Atît lecţii de viaţă, cît şi pe plan profesional. Încă o dată, şi în faţa acestor două doamne, mă înclin.

În rest, nu vă mai zic nimic. Doar că după ce public această postare, s-ar putea să fiu ţinta unui atentat criminal la adresa integrităţii mele fizice. Mă vor gherăi lent, îmi vor pune sare în cafea, îmi vor tăia pletele pe care încerc să mi le las să crească de vreo cîteva luni, îmi vor schimba parola la calculator, sau mai ştiu eu ce le poate scoate mintea lor creativă..

Una peste alta, sunt nişte colege faine, care fac ca cele 8 ore de program zilnic să treacă mai repede şi mai plăcut. Dacă n-am avea fiecare scheleţii noştri în dulap, despre ce aş mai fi scris eu astăzi?

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Pamflezistul de serviciu.