Publicat de: ionutu | Aprilie 10, 2009

Am pecit. Şi-mi pare rău.

Aseară am avut o discuţie mai aprinsă cu iubita mea. Am trecut mai devreme pe acasă s-o văd şi să mănînc ceva. A refuzat să mă sărute. O înţeleg, e supărată. Şi vinovat sunt în cea mai mare parte eu, pentru că am făcut-o să sufere şi n-am fost în stare să-mi cer măcar nişte scuze mai de treabă. Aş fi vrut să scriu mai multe rînduri, să mă ierte. Dar sunt blocat. Cred că ceea ce aş fi vrut să-i spun, este mult mai bine ilustrat prin acest articol al lui Tudor Chirilă:

Ce pacat ca nu putem sa ne silim constiinta sa sune zilnic precum desteptatorul.

Zi de zi construim amintiri. Poti s-o faci sa planga in sughituri. Sunteti in bucatarie si spui vorbe grele. Te scalzi in voluptatea usurarii. Arunci povara peste ea si-o faci sa planga in hohote. Soarele ii lumineaza fata in ziua asta de primavara pe care tocmai ai transformat-o intr-o amintire urata. Superlativ al cinismului, gandul ca e frumoasa cand plange te scarbeste de propria-ti (ne)fiinta. In rest, doua cutite manjite de gem, ea nu si-a terminat oul ochi si salata de rosii. Doua pahare de vin rosu stau marturie ca aseara ai reusit sa fie bine. Firimituri, cateva folii de medicamente, albastrul transparent al unei sticle de apa plata care se confrunta cu mobila maro inchis de bucatarie. Servetele rosii, o sticla de sampanie nedesfacuta la care nu indraznesti sa speri. Toate iti sar in ochi si se fixeaza pe retina, condimentele din jurul imaginii cu ea suferind. Dar nu te gandesti ca va fi o amintire grea, candva.

Te gandesti sa scapi din bucatarie, sa aprinzi o tigara sau sa gasesti o solutie ca sa impingi la mama naibii tacerea asta care te preseaza precum apropierea unui tavan japonez. Mila si ura, vene si artere. Nu mai e oxigen, iar constiinta lucreaza in defavoarea ta. Si plansul asta care nu se mai opreste. Vrei sa tipe, ai vrea poate sa te loveasca, pentru ca numai plansul asta inmulteste un sentiment de vinovatie care, culmea, nu te indoaie, te revolta pentru ca nu, tu nu esti vinovat si toate ti se imbulzesc in cap si-ti vine sa urli si sa ceri socoteala. Secundele sunt supraelastice. Tacerea va mai dura tulburata molcom de plansul transformat in scancet si apoi, spre sfarsit, in lungi oftaturi si cateva tigari pe care le va fuma cu sete in timp ce ochii rosii si umflati te vor privi indiferent, sentinta muta a unei amintiri urate pe care tocmai ai dat-o in folosinta, la cheie, cu toate finisajele.

Nu, din pacate constiinta nu e reglabila precum un ceas desteptator.
Ar fi atat de simplu sa ne amintim zilnic ca trebuie sa construim amintiri frumoase.

Anunțuri

Responses

  1. Nu mai supara fata! 😀

  2. O sa o scoti la capat…:)

  3. Ada,
    acum tăt’ îi în regulă. 😉
    Moni,
    am scos-o. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: