Publicat de: ionutu | Mai 13, 2009

Viaţa la ţară (2)

Noi românii, orice s-ar zice, avem satul în sînge. Ne este transmis pe cale genetică şi-l luăm cu noi oriunde am merge. Fie că te afli undeva pe un şantier din Roma, într-un fast-food din Milano, sau o benzinărie din Madrid. Că eşti la cursuri în vreun land din Germania, universitar în Indianapolis SUA, sau programator IT în Silicon Valley. Nu poţi uita surîsul blînd şi melancolic al bunicii, palmele grele şi muncite ale bunicului, plăcerea de a trăi clipe unice care nu se mai întorc, ale copilăriei într-o curte plină de orătănii, verile petrecute la ţară, an de an, pînă la vîrsta adolescenţei. Cînd singurul lucru care te mai atrăgea acolo erau ieşirea din anonimatul oraşului, multele şanse de a te lipi de cineva, pentru că mersul la ţară, pentru mulţi dintre noi, era precum o loterie a relaţiilor de-o vară, jocul de-a iubirea continuîndu-se apoi prin scrisori patetice de dragoste în care se făceau promisiuni, consumîndu-se astfel călimări întregi de cerneală …cu toţii ştiam că vara următoare aveai să fii cu altcineva. Aşa era jocul de-a dragostea.

Nu ştiu ce vîrstă avea. Putea să aibă 50, 60 sau chiar 70 de ani.
Nimeni din cîţi întrebasem nu ştiuseră să-mi spună. Aşa îl cunoscuseră şi ei: încălţat cu opinici, cu brîu de piele la mijloc în care stătea cuminte un fluier vechi, cu sprîncene negre şi stufoase, într-un puternic contrast cu părul său alb. Mîinile îi erau cioturoase, mîini muncite şi crăpate, glasul îi era gros, baritonal, plin de optimism, iar ochii de om tînăr îi jucau frumos în cap de cîte ori intra în vorbă cu cineva. Moş Nistor, aşa îl ştia toată lumea, era frizerul bunicului, care la rîndul său, era frizerul de ocazie al satului. Aşa căpătasem eu răspuns, la una din întrebările mele care îmi bîntuise copilăria: dacă bunicul tundea pe toată lumea, pe el cine îl tundea?
Cînd venea la noi, bunica îl primea cu ţuică şi vorbe bune. Era fratele ei mai mare. Om înţelept ce nu renunţase la măgăruşii şi căruţa lui mică specială pentru cabalinul sfînt, de talie mică. Avea opinii despre orice, avea spiritul viu, era plin de anecdote, şi cînta frumos din fluier. Dar bogăţia lui, aşa cum o vedeam noi, adică eu şi vărul meu D., consta în grădina plină de pepeni roşii şi galbeni, castraveţi şi ardei, ce o avea undeva în afara satului. Îmi amintesc cum plănuiam ore în şir, ca nişte mici tîlhari, atacul asupra grădinii fermecate parcă, a lui moş Nistor. Cînd am dat lovitura, într-un tîrziu, ne-am dat seama că nu luasem în calcul şi greutatea pepenilor moşului, adăugată la dealul abrupt pe care trebuia să-l urcăm. Puneţi pe lîngă asta şi căţeluşa Laika cu dinţi de fier, ce păzea grădina. Am ajuns acasă cu un singur pepene, pe care l-am mîncat pe ascuns, undeva între multele căpiţe de fîn din grădina bunicilor. Apoi, ca să nu trezim alte suspiciuni, am fost harnici din cale-afară, fără să ni se solicite acest lucru. Nu ştiam că tocmai astfel de comportament, poate să trezească uneori, întrebări. Dar ce bun fusese pepenele!

Iar acum moş Nistor venise la noi. Ca de obicei, stăteam ca pisoii pe prispa casei şi-i ascultam poveştile. „Aglaie (aşa o cheamă pe bunica) ia taie tu din pepenele ăsta şi dă-le la vlăjganii ieştea ai tăia!” zise deodată moşul. Pofta de pepene ne sugrumă raţiunea, şi ne şi abonarăm primii, călcînd în picioare concurenţa (verişorii noştri mai mici, fraţi, surori). „Mîncaţi băieţi, să prindeţi puterea ursului! Un pic mai avea Laika şi vă-nhăţa deunăzi..!” rîse moşul. Pe loc, pepenele ne-a stat în gîtlejuri. Deci moş Nistor ştia. Ochii îi jucau complice într-un surîs enigmatic, iar cu brişca scoasă din brîu, ducea la gură o bucată roşie de pepene.

Multă vreme am crezut că moşul cel ticălos ne pîrîse bunicii; dar adevărul este că n-o făcuse. Era taina noastră: a lui, a noastră şi a Laikăi. Însă din acea zi, nu trecea vreo sîmbătă fără să primim vreun pepene roşu sau vreunul galben crăpat de dulceaţa ce-o avea, cu complimente din grădina fermecată a lui moş Nistor.

Ceva mai tîrziu, el a fost cel cu care l-am identificat pe moromeţianul Cocoşilă, în imaginaţia mea. După ce am văzut şi filmul, mi-am dat seama că nu eram prea departe de adevăr.

– va urma –

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: