Publicat de: ionutu | Octombrie 16, 2009

Viaţa ca o bubă.

De cînd mă ştiu, mă tem de sînge. De fapt nu mă tem, sunt oripilat, cînd văd sînge, mi se înfundă urechile, totul se învîrte cu mine, şi de obicei mă trezesc pe jos cu toată lumea în jurul meu încercînd să-mi acorde primul ajutor. La fel şi cu seringile şi injecţiile. De prisos să vă mai descriu ce simptome mă cuprind cînd văd acul unei seringi. De fapt nici nu mă mai gîndesc că deja încep să mi se înfunde urechile.

Nu am însă nici un fel de problemă atunci cînd mă lovesc, tai, julesc, zgîrii, şi văd sîngele meu. Am o toleranţă crescută la durere. Paradoxal, cînd sunt răcit şi am mucii cravată sunt însă extrem de plîngăcios. Sau ferească sfîntu’ să mă doară capul. Că mă plîng pînă ce toţi cei din jur dezvoltă reale şi grave migrene.

Cînd eram mai mic, cred că prin clasa a patra, îmi promisese taică-miu că mă ia cu el la pescuit. Cred că şi tata era un pic masochist la vremea aceea, pentru că pe lîngă faptul că aveam o voce enervantă, pe tonuri foarte înalte, piţigăiată aş zice şi în totală contradicţie cu baritonul care sunt azi, mai şi vorbeam tot timpul. Şi cînd nu vorbeam, făceam ca sirena. Ştiţi voi. Ni-no-ni-no-ni-no-ni-noooo. Şi tot aşa. Apoi începeam să cînt. Din ălea cu „keptăn planeeet, hizăhirooooo,gonătaic poluşăn dounto zirooooo” şi pe unde nu mai ştiam versurile completam de la mine „hizgăt pouărs magnifaaaaaai bedings plandăron dizzaaiiiiiiiii”. În tot timpul ăsta, tata fuma cu sete din ţigările sale Carpaţi şi mai trăgea cîte-o duşcă dintr-o sticloanţă pregătită cu religiozitate de cu seara, cînd îşi prepara şi mămăliga specială pentru nădit peştii.

Apoi, cînd mă plictiseam de cîntat, mă duceam să vînez broaşte. Sau greieri. Mă plictiseam repede şi de activitatea asta, preferînd să mă joc cu sculele tatei cînd el nu era atent. Îi încurcam cîrligele, firul de pescuit, linguriţele, plumbii. Apoi cînd această îndeletnicire nu mă mai captiva, mi se făcea foame. Şi tata trebuia să se oprească din fumat şi pescuit ca să hrănească lighioana cu voce piţigăiată care avea iar chef de vorbă: „Tata, da’ peştii cum dorm dacă ei nu pot să închidă ochii? Da’ peştii şi broaştele se înţeleg între ei? Tata, da’ peştii sunt animale? Sau peşti?” şi tot aşa pînă adormeam cu pîinea în mînuţe iar tata îmi punea sub cap raniţa lui militărească de pescar şi mă învelea cu mantaua lui de ploaie de care nu se despărţea niciodată atunci cînd mergea la peşte.

Însă drăcuşorul nu dormea mult. După cîteva sferturi de oră se trezea şi începea iar tirul întrebărilor: „Tata, da’ tu cînd fumezi, de ce nu-ţi iese fumul şi prin urechi? Sau prin ochi? Da’ noi cît mai stăm? Nu mergem acasă? Mai stăm?!” iar răspunsurile tatei după un timp veneau aproape mecanic, cu o precizie de ceas elveţian:” Da tătic. Imediat tătic. Mai stăm puţin tătic. Da tătic.”

Aşadar tata îmi promisese că mă ia cu el la pescuit a doua zi. M-am dus bucuros afară să mă dau mare pe la toţi copiii din faţa blocului. Şi apoi am încins un fotbal cu măgarii ăia mai mari. Cînd jucam cu ăia marii, de obicei eu eram portarul lor. Nu ştiu de ce. Nu eram nici înalt, nici gras să acopăr toată poarta doar cu fundul meu. Însă aveam talent nativ. Ce parade mai făceam, după ce-mi întorceam şapca cu cozorocul la spate şi mestecam gumă ca Stelea în ’94. Nu prea luam goluri. Dar acea zi s-a dovedit a fi cu ghinion. În echipa adversă, un zdrahon pe nume Cristi avea pică pe mine pentru că apăram toate mingile lui. S-a supărat măgaru’ şi la un atac în care apărarea echipei mele a fost luată prin surprindere de jocul lor la offsaid, m-am trezit singur faţă în faţă cu el. Aşa viteză avea, că a uitat să mai şuteze, sau o fi şutat, şi nu s-a mai putut opri. Şi s-a oprit în mine. Călcîndu-mă practic în picioare. Am ieşit din asta de parcă mă călcase un tanc. Cu capul spart, fruntea julită, arcada crăpată, plin de sînge. Însă nu luasem gol. Băieţii din echipa mea m-au ridicat, m-au spălat de sînge cum au putut, l-au sictirit cu cîteva şuturi în fund pe Cristi şi m-au trimis în casă la maică-mea să mă bandajeze.

Tata cînd m-a văzut, mi-a zis că nu mă mai ia cu el la peşte pentru că sunt prea lovit ca să merg cu el pe baltă. Am plîns de nervi, pentru că eu insistam că nu mă doare, clar nu mă durea, iar ei mă tot trimiteau să mă uit în oglindă.

În noaptea aceea, suferind din cauză că nu mai merg la peşte, am luat o decizie: să nu bag în seamă bubele oricît de urîte ar fi ele. Vor trece. Să mă gîndesc că nu am nimic. Să mă gîndesc că peste o săptămînă ele nu vor mai fi şi voi merge cu tata la pescuit.

De atunci, ori de cîte ori mă aflu într-o situaţie mai nasoală, sau am o suferinţă fizică, aplic principiul descoperit în copilărie: viaţa trebuie tratată ca o bubă. O colecţie de cicatrici obţinute dintr-o serie de motive mai mult sau mai puţin obiective, care ne definesc ca şi oameni, ne individualizează chiar dacă aparent suntem cu toţii la fel.

Anunțuri

Responses

  1. Sunt bube care fac şi cojiţe.Am obiceiul să rup cojiţele alea,durerea revine,poate la unele doare mai puţin,la altele însă ustură al naibii de tare…şi trece vreme lungă până la vindecarea completă.Dar întradevăr rămâne o cicatrice.

  2. Sunt unele bube care chiar dacă s-au cicatrizat încă dor. De aia se şi formează cicatricile, pentru ca noi să nu uităm că am păşit odată strîmb. 🙂

  3. Mmmmm! Cât de frumos ar fi fost cu „tătic” la pescuit, dacă te lua cu bube cu tot!
    Despre… celelalte bube, ele vin odată cu viaţa şi trec împreună cu anii, lăsând cicatrici pe care le contabilizăm la sfârşit ;).

  4. Bubu,
    mulţumesc pentru comentariu. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: