Publicat de: ionutu | Ianuarie 5, 2010

Blestemul dizidentei perpetue

De cînd mă ştiu am fost un dizident atroce. Unii n-ar fi de acord cu mine, termenul de încăpăţînat, căpos, cîrcotaş, fiindu-mi mult mai apropiat. Ionut a lupei mi-a lăsat ieri un comentariu în secţiunea Ghespre autor (care din motive tehnice ce nu ţin de mine, nu afişează comentariile de cînd folosesc tema asta), cu rol revelator pentru mine. Zice’aşa:

mda, ai inca cas la gura… ca sa zic asa, cacofonind. Oricum ie mai bine decat a avea succesuri, totusi te asemeni mult cu duduia respectiva nu numai la par si la sex ci si la gandirea pseudo-libertina a romanasului crescut… cu cas la gura. Intelegi?

Ioane, dă-mi voie să cred că am înţeles. O iau cronologic, pe fapte, şi apoi am să-mi explic şi dizidenţiatul, postulînd la final oareşce concluzii.

Încă de pe vremea cînd aveam caş la gură, adică prin grădiniţă, ţineam tare la puţinele dar puternicele mele principii. Dacă toţi băieţeii purtau acel şorţuleţ bleo, penibil, cu floare roşie mare la gît (mai ţineţi minte?), eu trebuia să nu. Să nu port floarea. Fapt pentru care doamna educatoare ţinea cu prisosinţă să mă pedepsească zilnic cu cele 5 minute la colţ. Toţi băieţeii trăgeau fetiţele de codiţe. Eu nu. Eu băteam băieţeii. Pentru că trăgeau fetiţele de cosiţe. Fapt pentru care, la cele „5 Minute de Ură” – eu aşa le vedeam, neînţelegînd cu mintea’mi fragedă rolul didactic al pedepsei – se mai adăugau 10 minute, de data asta şi cu mîinile sus. Cireaşa de pe tort consta în momentul în care mă duceam să fac treaba mică. Cum eram un aprig dizident, eu făceam pipi cu pantalonaşii traşi pînă jos, cum mă învăţasem singur în anii exilului la ţară, şi nu înţelegeam de ce băieţeii rîdeau de mine şi apoi dădeau fuga la doamna educatoare cu scopul de a mă pîrî. Demers care atrăgea pedepsirea cu lovituri repetate cu gentuţa de grădinar, în pîrîcioşi, desigur după cele 3 minute la colţ ispăşite de micuţul dar dezinhibatul dizident.

În şcoală şi-n liceu am reuşit să nu mă abat de la calea cea sfîntă şi curată a dizidenţiatului meu timpuriu. În primul rînd, nu spălam fetele iarna cu zăpadă. Nu găseam distracţie în această activitate cu care se îndeletniceau cu consecvenţă în fiecare pauză, măgarii de colegi. Probabil, aceeaşi băieţei ce trăgeau la grădiniţă fetiţele de codiţe. Îmi plăcea să învăţ, lucru rar la mulţi copii, chiar şi-n zilele noastre. Unii ziceau că sunt un soi de struţocămilă, un melanj între un tocilar şi-un bully. Eram singurul „tocilar” care nu lua bătaie. În dizidenţă, mai concura cu mine un singur coleg: el nu semna niciodată procesele verbale anuale de protecţia muncii – motivul? Nu avea DISCERNĂMÎNT. – încă de prin clasa a III-a.

Fără să-mi dau seama, şi aproape evident, devenisem un antipatic care nu era invitat pe la chefurile oamenilor. Cică le stricam chefurile. Oricum nu-mi plăceau manelele lor de rahat. Nu înţelegeam de ce trebuie cineva să se scălîmbăie precum un retard pe versuri de Guţă şi Costi Ioniţă, nu înţelegeam de ce toţi băieţii din faţa blocului erau tunşi la fel şi purtau acelaşi tip de jeanşi, acelaşi model de geacă, aceiaşi pantofi seara şi adidaşi, dimineaţa. Eu eram diferit. Purtam cu mîndrie hainele mele diferite de ale lor, şi nu făceam nimic pentru a mă integra printre ei sau măcar a mă face plăcut.

Încet, dar sigur, am descoperit apoi că mai erau destui ca mine, sau măcar apropiaţi de gîndurile şi concepţiile mele, cu care am încercat să leg prietenii. Am aflat în schimb pe pielea mea, că nu există prietenie adevărată, cel puţin eu unul nu reuşisem să primesc în schimb ceea ce cu atîta dărnicie puteam oferi, fără să fiu nevoit să mă fac plăcut, să mă prefac, de ochii lumii. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, a fost lecţia la care am rămas mereu corigent, dacă nu chiar repetent. Acum ai totul, peste o clipă, urmînd să pierzi totul. Lucrurile sunt despărţite de o linie extrem de fină, barieră invizibilă uşor de trecut între nuanţe.

Aşa mă simt, aşa vă scriu. Din dizidenţiatul zilnic conferit de ţara în care Honorius şi Eba sunt politicienii zilei, Băsescu Traian ne este preşedinte, Guţă, Salam & Co. fac rating în noaptea de Revelion, non-talentul este promovat la rang de valoare naţională, Boc este prim-ministru, Poiana Braşov este mai scumpă decît Alpii Elveţieni, cocalarii sunt persoane publice, piţipoancele scriu cărţi, iarna nu-i ca vara, seara nu-i ca dimineaţa, binili învinge…

Adăugat pe ftw.ro!

Anunțuri

Responses

  1. E doar o impresie sau asta e doar o mica parte din ce ai fi avut de scris?
    Și eu am fost(și voi fi mereu!) un „d-ăla care nu spală fetele”. Și mă mândresc cu asta!

  2. Cipri,
    n-are ăştiea gigaocteţi, cîte am eu de scris! :)) 😉

  3. Binili lor, nu al meu sau al tău!
    Eu le-aş fi spălat cu apă caldă cu parfum de levănţică, da` nu mă lăsau :))

    Da` lasă, noi să honoreuşim!

  4. ..caşul la gură nu este o etichetă doar pentru vîrsta mică, este definitoriu pentru orice început, experienţă de viaţă. La orice vîrstă. Dizidenţa ta, începută la grădiniţă, continuă şi azi pentru că ai sămînţa răzvrătirii, dar în tot ce începi te defineşte caşu’ la gură, numai experienţa căpătată prin aprofundare te scapă de caş.
    Sau prietenul tău se referea la altceva??
    ..mi-a plăcut tare mult postul ăsta despre dizidenţă: am mai şi aflat ceva despre tine,iar sinceritatea ta oferă scrisului putere şi limpezime!..( calităţi care transpar dincolo de caşu’ de la gură :))
    Baftă, Ionuţu,( mai bine dizident blestemat, decît moale ca un c…t :D)

  5. Alpha,
    măcar de Paşte puteai să mergi şi tu cu stropitul. 😉

  6. maman,
    mulsumesc! [emoticon cu ionuţu cînd se înroşeşte]

  7. Bun articol! 🙂
    Pies: I feel the same… ca am fost, sunt si voi fi altfel… nu mi-a facut numai bine chestia asta, ba dimpotriva. Dar mai bine dorm linistita decat sa am mustrari de constiinta… desi… fericiti cei saraci cu duhul… dar mai bine nu!
    (sper ca nu te-am ametit prea tare cu comentariul asta)

  8. Miserupista aplauda ca o foca, si nu..nu ironic, in sfarsit imi placi.

  9. Ada,
    ca de la dizident la dizidentă: am înţeles perfect ce ai vrut să spui. 😉

  10. Miserupista,
    long time no see. Chiar mă întrebam dac’ai să revii pe aici. Era evident şi limpede că odată şi-odată aveai să cedezi şarmului meu. 😀 😉

  11. Renuntand la umilul meu orgoliu, recunosc ai sarm (uneori) , nu te umfla in pene acum 🙂 Du-te naibii de simpatic !:)

  12. cred ca am emigrat in aceeasi tara… sper sa ne intalnim vreodata pe strazile pustii ale gandirii libere. o seara faina , Ionut!

  13. Miserupista,
    cum ai ajuns tu pe blogul meu?

  14. Mikael,
    desigur. La un pahar de vin, o țigară, într-o bodegă anonimă.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: