Publicat de: ionutu | Ianuarie 22, 2010

Cand aia cu coasa se amesteca rece printre muritori

De obicei sunt genul de om care vede moartea ca pe un act normal, natural, accidental, care face parte din natura noastră. Există acel stereotip, ”toți suntem datori cu-o moarte”, sau mă rog, ceva în genul ăsta.

Mă număr printre acei oameni care nu-și trădează emoțiile, de multe ori punîndu-mi-se eticheta de om rece, scutit de corvoada de a empatiza la suferințele celor din jur. Reușesc involuntar să-mi disimulez sentimentele și asta mă face să trec cu o enervant de simplă lejeritate peste tragediile personale, sau ale celorlalți. Așa am trăit și trecut peste momentele în care persoane dragi, au trecut în neființă, gîndindu-mă mereu că ciclicitatea vieții este un element al ecuației din care cu toții facem parte. Ne naștem, trăim, murim. Ce facem cu viețile noastre între aceste trei momente cheie, mai exact în segmentul ”trăim”, ține în totalitate de liberul arbitru, conștiința, păcatul biblic cel greu la care cu toții am fost blestemați, tind să cred, spre binele nostru. Liberul arbitru este variabila care ne face să fim ceea ce suntem.

Am aflat de la știri că un prieten – pot să-l consider prieten din moment ce am schimbat cu el ceva mai mult decît simplul ”Salut coae!” – a murit. Și-a luat viața. Sufletul lui arde acum în iad, conform credinței evlavioșilor enoriași care și-ar lua glanda cu petul de Roua în ziua Bobotezei, pentru niște apă sfințită. Dumnezeu să-l ierte, ar fi altă stereotipie des întîlnită în astfel de situații. Dar ce a făcut acest Dumnezeu Atotputernic și Preamilostiv pentru sufletul acestui păcătos? Era ocupat, avea de arbitrat un meci de badminton ceresc între serafimi și heruvimi, în momentul în care unul dintre copiii Săi își pregătea sfoara în aceeași baie unde păcătuise probabil de atîtea ori, masturbîndu-se împotriva firii? Dar Sfîntul Petru? Încasa mita necesară pentru iertarea vreunui păcătos cu ștaif, undeva în dosul Porților Raiului?

De ce El, care este atît de puternic, înțelept, drept, n-a intervenit, n-a rupt conducta de care copilul Său își agățase sfoara ieftină care avea să-i curme tumultoasa viață ce-l adusese în acest punct, dîndu-i astfel acestuia o lecție, un semn, un ”băi fraiere, eu sunt Tatăl tău și-ți interzic să pleci de aici așa devreme!”? Unde-I cînd ai nevoie de El? Vreau și eu ca și poetul, să-L pipăi și să urlu ”Este!!”. Cer oare prea mult?

Nici nu vreau să-mi imaginez ce trebuie să fie în sufletul unui om aflat într-o astfel de situație. Cît de cumplit trebuie să se simtă. Prin ce torturi probabil că trece, pînă ce liberul arbitru îl aduce în paroxismul crizei sale interioare: luarea deciziei, identificarea metodei, pregătirea terenului. În termeni psihologici aș crede, ignorant cum sunt, că în astfel de momente, omul trebuie să sufere de nebunie temporară. Cum altfel să-și învingă propriul instinct de conservare? Trupul capitulează, mintea îți spune ”NUUU!!!” dar sufletul îți spune ”Da! Dă-o dracului de viață, eu am plecat. Doamne ajută!”.

Tot ce am spus aici sunt doar aberațiile unui om care nu poate înțelege cum un alt om, pe care l-a cunoscut, un om în care viața urla și al cărui liber arbitru l-a adus în cele mai blamate situații sociale rezultînd astfel că NU se putea insera social, nu mai este. Sper doar să-i fie mai bine acolo unde s-a dus.

Și-a trăit viața exact așa cum a vrut, pînă unde a vrut. Acesta este reversul liberului arbitru. Libertatea și forma de proprietate absolută. Nu-l condamn. Nu sunt de acord cu el nicio clipă. Nu așa. Mi-ar fi plăcut mai mult să-l revăd peste ani, el nebunul inconștient dar liber, eu inseratul social cu casă, gard alb, cățel și family-wagon.

R.I.P., dragă C. !

Anunțuri

Responses

  1. RIP prietenului tau:|

    Am avut si eu un prieten care s-a spanzurat, si avea doar vreo 17 ani pe atunci. Seara, duminica, ne intorsesem de la Brasov, la Fagaras, pe la vreo 12, unde am avut un turneu de handbal. Cand ne-am despartit toti, ne zicea ca de luni o sa mergem la antrenamente si o sa facem in asa fel incat sa ne jucam mai bine la turneul viitor. Luni la ora 8 dimineat am aflat ca s-a spanzurat.

    Viata ne fute cum vrea ea….

  2. Nasol. Poate se întîlnesc la o bere acolo unde sunt. Cert e că, făcînd haz de necaz și imaginîndu-ne că există ceva acolo unde se duc oamenii cînd mor, eu i-aș vedea pe amîndoi stînd la taclale și șprițuri, în sectorul corespunzător metodei alese. 🙂

    Însă este trist, adevărul este întotdeauna trist.

  3. Imi pare rau, Ionut. Un suflet trist, sau poate prea confuz sa treaca peste un moment greu. Tot ce era de spus a luat cu el. Dumnezeu sa-l ierte!

  4. Cristina,
    aşa e.

  5. Revolta ta,întemeiată, Ionuţ,nu ajută cu nimic acum. Invocăm divinitatea atunci cînd ne simţim neputincioşi, rămînem, însă, să ne rezolvăm singuri problemele, întăriţi de credinţa că cel de sus ne aude ruga, sau prin forţa noastră.
    Oare prietenul nostru a hotărît singur că lumea asta e prea strîmtă pentru el?
    A aşteptat prea mult ajutor din partea altora pentru că doare mai mult să încerci să te lupţi cu lipsurile decît să curmi suferinţa?
    Sinuciderea e dovadă de putere sau de slăbiciune?
    Intrebări fără răspuns şi durere… pentru că nu se poate să nu ne doară aşa o tragedie…

  6. Ionut, te citesc destul de des, e prima data cand inoportunez. Te inteleg, cred eu, foarte bine, si pe mine ma cutremura astfel de tragedie si ma framanta astfel de intrebari, chiar si cand e vorba despre un necunoscut, dar incerc sa-ti dau si un raspuns.
    Dumnezeu nu-ti incalcă dreptul la libertate, la liberul arbitru, din nici un punct de vedere, dar mai ales din cel al relaţiei cu el: poti sa crezi in El, poti sa-L negi, poti sa-L iubesti, poti sa-L detesti sau pur si simplu sa nu-ti pese. Asa cum remarcai si tu, asta are si o parte nasoala, trebuie sa faci tu alegeri si sa accepti consecintele faptelor tale, nu ca pedeapsa, ci pentru ca asa e drumul pe care ai apucat.
    Stiu ca ai fi vrut ca in cazul prietenului tau Dumnezeu sa nu se mai dea la o parte, ci sa-i taie sfoara, sa rupa teava… Stii ca au fost oameni care si-au dorit atat de mult sa moara, incat desi se puteau salva usor, nu au facut-o?
    N-o sa stim niciodata ce ar fi facut prietenul tau, nici daca ar fi inteles mesajul in care Dumnezeu l-ar fi impiedicat sa se sinucida. Un crestin stie ca, asa cum spune proverbul, „Pe cine iubeste Dumnezeu, il cearta” ( a se citi ii trimite necazuri, greutati), fiindca ii pasa, fiindca ii vrea binele, il vrea inapoi, daca s-a ratacit… Trebuie ca si omul sa vrea. Cel mai mare pacat al lui Iuda Iscarioteanul nu a fost ca L-a vândut pe Iisus, ci faptul ca nu s-a intors sa ceara iertare, ca a deznadajduit. Desi regreta enorm, nu a crezut ca poate fi iertat şi de disperare s-a sinucis.
    Unui prieten al meu Dumnezeu i-a trimis un inger salvator, sub forma altui prieten care a sunat la telefon la momentul potrivit. A inteles asta tarziu. Alteia, al cărei tată sfarsise la fel, i-a trimis de doua ori ajutor, după cum singura spunea, dar a perseverat pana i-a „reusit” sinuciderea.
    Dumnezeu sa-i ierte, pe ea si pe prietenul tau!
    Injura-ma si ricaneaza pentru ce ti-am scris, daca asta te va mai racori.

  7. Elena,
    mulțam fain de comentariu. Cum aș putea să te înjur? M-am răcorit deja de cînd scriam blasfemiile de mai sus. 😀

    Nu pe Dumnezeu sunt eu supărat. Ci pur și simplu, nu încetează niciodată să mă uimească condiția noastră umană, în fața sorții, a vieții, a destinului, și, cum spui tu, a consecințelor faptelor noastre. Asta ne face oameni. Faptul că suntem cu toții precum un floc în fața pulii. Suntem trecători. Dar uităm mereu de lucrul acesta.

    PS: sunt sigur că Dumnezeu a luat în glumă cele scrise de mine la adresa Sa. Altfel, un fulger în ianuarie m-ar fi trăznit, nu? 😀 Cele bune, te mai aștept și cu alte comentarii.

  8. Ionutule, imi pare foarte rau pentru ce s-a intamplat. Luand in considerare ce a spus ‘maman’ mai sus, eu cred ca asta e o dovada de slabiciune a noastra, a oamenilor, in fata greutatilor cu care ne confruntam. Bineinteles, asta nu inseamna ca la primul hop, jos gatul! Dar cine stie ce se intampla in mintea si sufletul acestor persoane care gasesc in moarte rezolvarea tuturor problemelor? Dar mai stau si ma intreb de ce un copil de 12 ani se spanzura cu cureaua de clanta usii pentru ca a luat o nota proasta? Fenomenul sinuciderii ma cutremura de fiecare data, sincer. As vrea sa le dau putere de la mine acestor oameni, sa treaca peste momentul ala critic.
    Trist, dar se intampla. Imi pare rau…

  9. Cui nu-i pare? Mulțumesc frumos, Crystal.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: