Publicat de: ionutu | Februarie 9, 2010

În general, mi-e bine.

Am ajuns să-mi iubesc blogul. Nu, chiar vorbesc serios, nu glumesc. Mă încearcă sentimente ciudate, sunt confuz, am fluturi și goluri în stomac mai ceva ca atunci cînd m-am îndrăgostit prima oară. Știți cum e. Oare îi place cum îmi stă părul? Oare nu am exagerat prea tare cu aftershave-ul ăla bun al lui tata (sau al fratelui mai mare care lucrează și își permite ceva mai scump decît banalul STR8)? Oare nu sunt prea neîndemînatic, prea atent, oare n-o sufoc cu atenția mea, cu întrebările mele ”ți-e cald? ți-e frig? ai amorțit? vrei ceva? ce vrei să-ți aduc”?

Blogul ăsta a ajuns să facă parte din mine. Blogul sunt eu. Sunt conștient că sunt ușor narcisist în afirmația mea. Dar cînd intru aici și interacționez cu voi, din camera mea mare cu vedere afară și canapea și dulap mare cu oglinzi, și mă gîndesc cum și voi stați probabil în camerele voastre și vă cufundați în voi – blogurile voastre, pentru cei ce scriu un blog – și-n mine – blogul ăsta – brusc, nu mai sunt singur. Camera se umple. Eu mă destind și-ncerc, paradoxal, să fiu eu. De unde vine paradoxul? Tocmai din acel principiu care spune că pe internet poți fi oricine. Nu vă spun lucruri noi, nu vreau să vă pierd timpul cu esee scrise deja. Sunteți oameni faini, deștepți, dezghețați, vă prindeți repede. Înțelegeți ce vreau eu să vă transmit.

La început, scriam ca să mă descarc. Scriam pentru că-mi plăcea să scriu. La naiba, eram cel mai bun dintre băieți în școala generală, la compuneri. Am avut o profă mișto de română într-un an care a durat cît un an. Adică 12 luni. Dar care a trecut repede, mai repede decît trece vacanța de vară sau concediul de 15 zile din august la Paralia Katerini sau Halkidiki. Și profa’ asta avea ceva al ei. Te făcea să te simți bine atunci cînd îți citea elucubrațiile adolescentine prezentate sub eticheta de compuneri. Vedeai pe figura ei cum îți devora cele 2 pagini de dictando studențesc și îți creștea inima în tine atunci cînd ofta dezamăgită că tocmai terminase de citit din opera ta de două pagini. Mă-ntorc acum în prezent, aici pe blog. Blogul meu despre mine. Alpha mi-a indus o revelație. Da. Blogul ăsta este despre mine și cum dracu’ să nu îl iubesc? Cum să nu mă iubesc?

Mă gîndeam la băiatul ăla tînăr și bolnav de leucemie. Ăla al cărui chip l-am văzut pe multe bloguri în ultimele zile. Pe bloguri vizitate într-o zi de un număr de oameni mai mare decît numărul vizitatorilor mei în 2 luni, dar și pe bloguri mici, bloguri obscure, bloguri de genul ”nimeni”. Bloguri ca ăsta pe care vă aflați acum. Știu că-i trebuie cam vreo 150.000 de euro. O sumă imensă. Raportat la salariile din România, îmi vine în minte un gînd morbid: oare viața lui chiar face 150.000 de coco? Adică dacă ar fi sănătos tun, apt de muncă, plătit cu un salariu de 1000 de lei dar cu cheltuieli mai mari decît salariul său lunar, viața lui ar mai fi cuantificată în jurul acestei sume? Serios, eu, tu, voi, noi. Cît valorăm? Adică tu, ăsta care te scobești acum în nas, ai da 150.000 de euro pe mine? Păi sigur că nu. La ce ți-aș folosi? Ce să fac eu pentru tine, ca tu să-ți amortizezi investiția? Să te scobesc în nas? Să-ți fiu majordom? Să fiu mopul tău?

Trist. Viața omului ăstuia atîrnă de 150.000 de euro. Mie îmi este bine. Sunt sănătos. Îmi permit să fumez. Să mănînc fastfood. Să-mi bat joc de mine. Să nu mă odihnesc suficient. Să fiu superficial. Să mă consum în rahaturi inutile. Să mănînc și să excretez. Să îmbătrînesc și să devin o pacoste pentru cei din jur. În general tot ce am enumerat = VIAȚĂ. Atunci, merită tot acest șir superficial și egocentrist 150.000 de euro?

Merită. Pentru că viața merită trăită. Pentru că pe lîngă tot șirul acesta de tîmpenii, în viață ajungi să faci și chestii bune. Poți fi un tată bun, un profesor minunat, un prieten de nădejde, poți face și o groază de chestii bune care să contrabalanseze toate tîmpeniile pe care le faci în cursul vieții.

Daniel merită acest efort mic pentru mine, uriaș pentru el, dacă ar fi lăsat de unul singur. Pentru că în general mie îmi este bine, mîine voi dona niște bani în contul său. O sumă modestă, pentru că mai mult nu-mi pot permite. Sunt limitat de ”binele” în care mă încadrez. Mi-ar face plăcere ca și voi să faceți la fel. Ca cei cîțiva care intrați pe aici, să participați alături de mine, la această chetă pentru viața unui om. Găsiți pe site-ul lui detaliile necesare trimiterii banilor.

Dacă faci un calcul rapid, în ipotetica situație ca fiecare dintre cele cîteva mii de unici ai celor cîțiva blogări de succes din .ro-ul ăsta uneori neîncăpător, să doneze măcar 1 euro în contul omului, s-ar strînge o sumă egală (poate chiar mai mare) cu cît a strîns el pînă acum (last time I’ve checked 48.886 euro). SĂ DONEZE ȘI SĂ TACĂ DIN GURĂ. PUR ȘI SIMPLU SĂ DONEZE.

Cu gîndul la impasul prin care trece acum omul ăsta, brusc, problemele mele mi se par infime.

V-am plictisit și cred că tocmai mi-am depășit recordul la numărul de cuvinte scrise într-un articol. Punct.

Anunțuri

Responses

  1. Ouf, imi doresc sa nu ajung vreodata sa mi se cuantifice viata la o cifra in moneda convertibila…
    M-am intrebat si eu cum se face ca un astfel de transplant e atat de scump, de ce bietii oameni trebuie sa treaca prin chinurile strangerii de fonduri pentru a-si salva propria viata; ei bine, am inteles in momentul in care o prietena a vrut sa-si aduca tatal bolnav in Franta, pentru o operatie banala, o hernie de disc… costa 2000 euro/zi patul de spital. Pentru cei care sunt inafara sistemului de sanatate. Non-cotizanti adica. Zero euro pentru cei asigurati, indiferent ca e vorba de un cancer… De altfel, cu cat boala e mai grava, cu atât nu platesti mai nimic.
    Cazuri ca cel al lui Daniel imi maresc revolta (a se citi: ura) fatza de autoritatile si administratia româneasca, incapabila sa-si puna cetatenii si cotizantii la adapost, incapabila sa-si pastreze medicii de valoare, incapabila sa…
    Voilà, c’était mon coup de gueule de la journée…
    Mult curaj lui Daniel…

  2. frumos atins subiectul. am vazut multe abordari. din pacate am vazut si abordari negative ale subiectului. mi-a placut asta „SĂ DONEZE ȘI SĂ TACĂ DIN GURĂ. PUR ȘI SIMPLU SĂ DONEZE.”. true! very true!

  3. Karla,
    nu am ce comenta în plus față de cele scrise de tine.

    Vlad,
    orice pădure, cu uscăturile ei.

  4. Nu comentez postarea ta. Tot ce pot face e să contribui…din umbră.

  5. […] Michaela, Black Angel, Belle de Jour, Alexandru Marin, Adrian Bărbat, Cella, Pucca, Ionuţu, Mirela Pete, Alecs, Lady A şi Cell61-Blog […]

  6. Bine că au deschis şi linii apelabile din reţeaua Romtelecom pentru donaţii.
    îmi doresc tare mult să reuşească…este impresionantă mobilizarea blogărilor şi imensa solidaritate..pic cu pic, contează, dar poate pune umăru’ şi vreunu’ mare şi cu mînuţele lui face minunea posibilă mai repede!!

    am dat şi eu sfoară-n ţară, ionuţu…merită şi băiatul ăsta să trăiască, doamne-ajută!

  7. Te-am revelat, cum s-ar spune 🙂

  8. E de cateva zile postarea ta dar ma bucur ca am gasit-o. 🙂 Superba. 🙂

  9. Lilicko,
    mulţumesc, e un compliment grozav venind din partea ta. 😉


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: