Publicat de: ionutu | Ianuarie 28, 2011

Primul meu tatuaj va fi ”Trust nobody”

Pentru că la capitolul încredere am un handicap: creditez cu prea multă ușurință oameni de o calitate morală îndoielnică, oameni care reușesc prin diverse ”sclipiri” de moment să pătrundă firavul meu scut de apărare, aprig din cale afară altfel, de cele mai dese ori, lamentabil de tîrziu.

Înainte aș fi preferat să spun resemnat și învins că ”așa sunt oamenii”. Cruzi și meschini, însă diabolic de credibili atunci cînd au de urmărit un interes personal. Acum, am ajuns să am o revelație pe cît de dureroasă, pe atît de eliberatoare: ”problema” nu se află la alții – pe care oricît de mult te-ai strădui să-i vezi altfel, vei eșua mereu în a le accepta adevărata fire -, problema stă grea pe umerii încărcați ai propriilor noastre conștiințe. De parcă conștiința ar fi o entitate dotată cu umeri.. nicidecum, era un fel de-a spune. Problema e la noi. Atît timp cît noi nu vom înceta a vedea floricele roz pe un cîmp plin de baligi fetide și mușuroaie de cîrtiță, ne vom vedea mereu puși în dihotomia asta de idei: să crezi cu naivitate ce-ți spune un om fără să rumegi cîtuși de puțin prin filtrul propriu al rațiunii, sau să tratezi cu circumspecție pe oricine sau orice ți-ar fi vîrît sub fața ochilor pozînd voluntar într-un veritabil Toma Necredinciosul.

Oricum ai da-o, vei greși numaidecît. Crezi, ești un naiv luat de fraier de toată lumea. Nu crezi, ești un înfumurat paranoic cu prieteni puțini spre deloc, un ”party pooper” de care toți se feresc, dar pe care paradoxal la nivel inconștient toată lumea îl respectă în detrimentul trist de ”prostului” naiv..

Eu am avut partea mea de ”țepe” cu oamenii. Ultima dată – și așa sper să și rămînă – m-am ars anul acesta. M-am ars singur pentru că știu acum că problema a fost mereu în curtea mea. Am ignorat cu bună știință toate semnalele – și au fost multe – și mai mult decît atît, am tărît după mine oameni nevinovați care s-au ars odată cu mine, și față de care nu cred să am vreodată vreo scuză, oricît de mult m-ar asigura ei că nu am de ce să mă simt vinovat. Pot doar să îi asigur de tot respectul meu pentru curajul și îndîrjirea cu care au luptat alături de mine, și apoi preț de vreo cîteva săptămîni în lipsa mea, în cuibul de vipere infecte în care i-am invitat naiv, acum un timp.

Știu că vremea scuzelor și regretelor a trecut de mult, dar din toată experiența acumulată va rămîne totuși ceva frumos: poate una dintre puținele relații de prietenie sincere, bazate pe suferințe și bucurii comune, pe care numai cei care le-au trăit împreună le pot descrie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: