Publicat de: ionutu | Martie 15, 2011

Looking back, over my shoulder.

Prin 2004 intrasem la facultate. Undeva oarecum împotriva voinței mele. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar m-am străduit să o înțeleg și să iau întotdeauna nenorocitul dar reconfortantul 5. Și de cele mai multe ori îl luam. Luam mai mult de 5. Uneori luam și 10. Dar asta se întîmpla rar, și de fiecare dată aveam sentimentul unei victorii personale. Îmi spuneam că nu sunt prost, simțeam că dacă vreau, pot. Eram destul de bun la restul materiilor, excelam și iubeam orele de română. De multe ori însă, mă trezeam întrebîndu-mă încotro mă îndrept. Cum îmi voi cîștiga pîinea? Unde voi lucra? Cine va plăti un om bun cu adevărat (pentru că era singura materie la care aveam certitudinea că mă pricep) numai la limba și literatura română? Apoi mă linișteam cu gîndul că mă descurcam la restul materiilor doar pentru că eram un bun ”muncitor”…

Intrasem deci în 2004 la facultate. Trecusem bacul cu emoții, cu note mari peste tot, mai puțin la matematică. M-a salvat cinci-ul luat curat, cu două cifre de 0 după virgulă. Mi-am zis că merită efortul să trec și de facultate, din moment ce destinul mă adusese pînă acolo. După primul semestru din anul I, m-am trezit cu CV-ul în mînă, căutînd ceva de lucru. Legal. În liceu mai muncisem, dar doar la negru, îndeplinind contra-cost, diverse comisioane, bani cîștigați prin muncă fizică, lucrînd ca zugrav vreo două veri, sau ca om de serviciu, la o firmă de curățenie din Brașov. Dar ca student, îmi trebuia un job real, care să-mi asigure un venit stabil, atît de necesar nevoilor unui student. Au fost primele dăți în care m-am lovit de refuzul unui angajator. Fiind însă un ”muncitor”, nu m-am lăsat. Mi-am căutat în continuare, și în cele din urmă, mi-am și găsit.

Primul meu loc de muncă a fost la primărie. Aveam 20 de ani, pantofii de la banchetul de sfîrșit de liceu, venisem la examenul scris pentru angajare cu blatul, eram rupt în fund fără vreo para chioară în portofel, dar cu o inimă plină de speranță. Sau speranțe. Care apoi s-au risipit ca fumul de țigară dintr-o cameră în care deschizi brusc geamul. Am continuat și cu facultatea, dintr-o ambiție sau mîndrie personală, refuzînd ideea de a o continua la frecvență redusă. Intrasem la zi, voiam să termin la zi. Dumnezeu și prietena mea știu cît m-am chinuit. Cum mă bucuram aproape cu lacrimi cînd luam infamul 5. Spun infamul pentru că doar cu atît rămîneam, după ce mi se scădeau punctele pentru prezență la seminarii, punctele pentru activitate la seminarii, punctele pentru referate sau pseudo-proiecte, sau mai știu eu ce alte rahaturi de puncte. Fiecare 5 luat pe nedrept îmi știrbea și-mi întărea orgoliul în egală măsură. Vă las pe voi să vă dați seama de ce.

Pe la mijlocul lui 2007 mi-am dat seama că nu mai pot continua cu primăria. Trebuia să renunț fie la facultate unde eram înaintea ultimului an, fie la primărie. Eram destul de aglomerat, nu mai reușeam să mă concentrez nicicum. Peste toate astea, mai făcusem și cel mai inteligent pas pe care îl făcusem cu viața mea, pînă atunci. Mă mutasem de la ai mei, cu chirie, alături de prietena mea. Aveam atît de multe vise, atît de multe planuri, dar toate păreau a se dărîma ca piesele unui joc domino, din cauză că, poate, exagerasem. Poate chiar făcusem greșeala de a face compot din viața mea: școală, job, relație, chirie, responsabilități prea mari poate decît puteam duce. Cumva, am găsit însă o rezolvare fericită. M-am transferat de la primărie, la consiliul județean.

Au urmat apoi cei mai buni ani din viața mea de pînă atunci. Aveam timp și de școală, cîștigam suficient încît zilele în care chiria părea un coșmar urît păreau la rîndul lor doar niște vise urîte, rezervorul meu de speranțe era din nou la supraplin, dădea uneori pe afară, la fel ca o chiuvetă în care o gospodină superficială spală niște vase sleioase, fără să arunce pe ghenă resturile de mîncare mai întîi. Mi-am luat licența fără emoții, am fost în primul meu concediu din viața mea de angajat legal, îmi permiteam cadouri decente pentru mine, iubita mea sau cei care mă înconjurau (fals) cu prietenie în acele momente. Dar ce-i frumos, e prea frumos ca să țină sau ca să fie adevărat.

Începutul sfîrșitului și reîntoarcerea la zilele în care te trezești întrebîndu-te la ce dracu te mai naști dacă oricum totul în natură pare proiectat spre a te distruge, a însemnat pentru mine anul 2009. Mai exact, toamna acelui an. Criza economică lovise puternic și-n mine. În mine, cel care la limita aroganței și a prostiei crase, afirmam cu emfază că pe mine criza nu mă poate distruge. Cum să distrugă criza pe cineva care oricum nu are nimic? Gîndeam atunci. Aveam să aflu că pe timp de criză, puricii (așa cum eram eu atunci) sunt primii care cad și se lovesc crunt cu capul de asfalt. Atît de urît căzusem, încît în 2010..

..în 2010, cu salariul diminuat cu aproape 50%, cu prietena aflată în căutarea unui loc de muncă de mai bine de cîteva luni bune, am luat decizia să plec din România. Plini de speranță, și îmbătați cu apă rece și vorbe frumos împachetate, am ales să mergem în Cipru. Experiența a meritat, dacă este să analizăm lucrurile din punct de vedere psihologic. Am avut ocazia de a-mi testa limitele personale și de a vedea cine sunt de fapt. Mi s-a părut o mizerie de țară, un rahat împachetat frumos în staniol european, dar totuși un rahat. Locul perfect pentru ca găgăuții și impostorii, oamenii fără mîndrie, să prospere. Ceea ce n-am putut eu înțelege niciodată cît timp m-am aflat acolo, au fost unii oameni. Unii oameni buni, cu care am legat prietenii strînse, închegate poate de ”suferința” comună prin care treceam. Se spune că cel mai bun supraviețuitor este cel care se poate adapta cel mai bine la condițiile date. Eu am ales să mă întorc înapoi în țară, considerînd că cea mai mare și mai adevărată provocare, este aceea de a te ”adapta” României.

În absolut toate experiențele mele de viață există un numitor comun. Este reprezentat de proștii pe care a trebuit să-i înfrunt sau să-i ocolesc de cîte ori îmi ieșeau în cale. Și Doamne, mulți au fost.

Ieri am început un nou capitol din viața mea. Simt cum mă umplu din nou de speranțe. Dar cicatricile acumulate în ultimii 7 ani pulsează încă în sufletul meu. Abia aștept să văd ce va urma. Asta pentru că acum cred că sunt pregătit să nu mă mai surprindă nimic..

Anunțuri

Responses

  1. Sper ca nu ti-am facut si eu personal vreo cicatrice!

    Nu uita ca tu esti mereu cel care poti decide mereu cat de mare sa fie taietura.

  2. Succes pe noul drum dude. Ma bucur pentru tine.

  3. …Ionuţe, crizele astea sînt bune doar pentru că au capete! Tu chiar meriţi să îi dai de capăt! Şi eu zic că de acum încolo o să-ţi meargă mai bine nu numai pentru că eşti pregătit să nu te mai surprindă nimic, ci şi eşti pregătit să vezi şi binele(acolo unde e) şi să faci diferenţa! Dar de surprins, vei mai fi, desigur. Nici nu şti cît de surprins poţi fi de lucruri bune!Pe care ţi le doresc din tot sufletul! :))

  4. M-ai facut sa-mi rememorez la randul meu momentele grele ale vietii…
    In astfel de moment afli cine iti este cu adevarat prieten si pe cine poti conta. Considera-te fericit ca nimeni din familie nu ti-a intors spatele sau n-a incercat, voit sau nu, sa te infunde si mai rau…

    Mult noroc pentru drumul cel nou, tie si partenerei tale:)

  5. Bogdan,
    despre CGS numai de bine, despre relația noastră, numai la superlativ. A fost o experiență faină pentru mine, o experiență care intră la capitolul lucruri bune.

  6. Mulțam fain omule. 🙂

  7. Ba cred că o idee am: și acum mă surprind cadourile primite de la Moș Crăciun. Pentru că și acum încă mai cred în el. :))
    Mulțumesc mult pentru încurajări! Nici nu știți cît contează.

  8. Karla,
    încă nu, dar e timp destul și pentru asta. Deși eu sper mai bine să nu. Ai pățit tu așa ceva?

    Mulțumesc pentru urare, și numai bine și ție acolo pe valea Loirei.

  9. Drum bun, Ionutule! Frumos scris, frumos simtit. Nici nu stii ce ma ofticam cand incepusesi sa scrii in engleza pe blog din Cipru. Nu ti-as fi raspuns in engleza nici in ruptul capului! 😉

    Eu te-am inteles ca te-ai intors acasa. Nu pentru ca as fi de acord ca in alta parte oamenii sunt intr-un fel sau in altul, pentru ca peste tot sunt de toate felurile, de stiut cat de cat ii stim doar pe cei pe care ii intalnim personal. Pentru ca nu pareai de acolo si stiu ce inseamna asta.

    Feeling-ul meu imi spune ca ai stofa de castigator.

    Si una din categoria oldies but goldies care ma duce cu gandul la tine: http://www.youtube.com/watch?v=T6ya7ZRlrEo.

  10. Cristina,
    pentru maestrul Sinatra, mă înclin! Mulțumesc mult de tot! Voie bună!

  11. Prostii sunt de multe ori inofensivi. Ii prefer oricand dajteptilor care imi judeca deciziile, fiind ferm convinsi ca stiu mai bine decat mine cum ar trebui sa-mi traiesc viata. Iti doresc sa nu ai de-a face cu ei.

  12. De cele mai multe ori sunt inofensivi. Ai dreptate.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: