Publicat de: ionutu | Martie 29, 2011

Acum sincer, la ce vă aşteptaţi din partea lui Severin?

Severin este nenea ăla urît pe care obişnuiam eu să-l confund cu Pleşu cînd eram mic. De curînd, a ieşit prematur şi fără intenţia sa, din semiobscuritatea în care astfel de personaje se scaldă pe durata mandatelor de europarlamentar pe care le deţin. A ieşit la rampă şi-n lumina reflectoarelor odată cu scandalul de corupţie, mită şi conflict de interese soldat cu demisiile unui austriac şi a unui sloven, ambii prinşi în aceeaşi ipostază infamă şi greu de digerat pentru europenii cu papion din PE, ca şi Adrian Severin.

A fost mutat din prima bancă în ultimile bănci, lîngă Vadim şi Becali, ca la şcoală, după ce a fost huiduit şi arătat cu degetul de doamna învăţătoare. Bine că nu l-au pus să vină cu tac’su tuns la şcoală, că nu mi-l imaginam pe Iliescu skin head nici într-o mie de ani. Cu toate tunurile pe el, Severin nu se lasă. Nu se lasă nici cu dovada video în faţă, susţinîndu-şi sus şi tare inocenţa, lucru pe care l-aş face şi eu de altfel dacă în Can Can sau Click ar apărea nişte materiale compromiţătoare cu mine mîncînd ca porcu’ şaorma ne-vegană în plin post. Mie îmi place şaorma la fel de mult precum şi lui Severin îi place să dea consultanţă de 12000 de euro, veţi înţelege din enunţul anterior.

Îmi fac tricou cu derbedeul. Clar.

Publicat de: ionutu | Martie 28, 2011

Schiță.

Soarele vesel de primăvară pătrundea obraznic în încăperea mare, dar spartan mobilată ce ținea loc de birou pentru responsabilul cu securitatea informației din întreprindere. Spațiul era mare, cu pereți albi, singurul lucru ce domina întreaga încăpere, după ușile capitonate în vinilin negru lucios, fiind tabloul în mărime naturală al Conducătorului, de pe peretele opus biroului. Fusese pus special pe acel perete, din dorința expresă a celui ce ocupa acel birou, un fanatic care considera o lipsă totală de respect ca el să stea cu spatele la Conducătorul iubit în orele de lucru.

Biroul era mare, dar un lucru îți atrăgea atenția instant, cînd erai chemat la ”discuții” acolo. Nu găseai nici o hîrtie aruncată la întîmplare acolo, oricît te-ai fi străduit. Telefonul roșu cu disc era întotdeauna în colțul din stînga al biroului, urmat de un suport de creioane plin cu creioane impecabil ascuțite, de parcă n-ar fi fost folosite niciodată, de un pres-papier cu stema URSS imens, apoi cîteva dosare, caiete tip registru cu coperți groase de carton presat, și în mijloc, o mapă roșie, de care responsabilul cu securitatea informației nu se despărțea niciodată. Uneori umbla prin fabrică cu mapa la el, cărînd-o în stilul acela în care profesorii cărau catalogul cînd veneau la ore.

Alistar Fumureanu era foarte mîndru de el și de regimul la care considera cu o sinceritate debordantă că pusese umărul cu însuflețire oarbă, întru propășirea Conducătorului iubit și a poporului. Deși se considera singur, ca fiind un brav erou al clasei muncitoare, care numai prin muncă și devotament urcase pe treptele superioare ale întreprinderii în care lucra (informativ) de 20 de ani, nimeni nu-l respecta.

Publicat de: ionutu | Martie 15, 2011

Looking back, over my shoulder.

Prin 2004 intrasem la facultate. Undeva oarecum împotriva voinței mele. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar m-am străduit să o înțeleg și să iau întotdeauna nenorocitul dar reconfortantul 5. Și de cele mai multe ori îl luam. Luam mai mult de 5. Uneori luam și 10. Dar asta se întîmpla rar, și de fiecare dată aveam sentimentul unei victorii personale. Îmi spuneam că nu sunt prost, simțeam că dacă vreau, pot. Eram destul de bun la restul materiilor, excelam și iubeam orele de română. De multe ori însă, mă trezeam întrebîndu-mă încotro mă îndrept. Cum îmi voi cîștiga pîinea? Unde voi lucra? Cine va plăti un om bun cu adevărat (pentru că era singura materie la care aveam certitudinea că mă pricep) numai la limba și literatura română? Apoi mă linișteam cu gîndul că mă descurcam la restul materiilor doar pentru că eram un bun ”muncitor”…

Intrasem deci în 2004 la facultate. Trecusem bacul cu emoții, cu note mari peste tot, mai puțin la matematică. M-a salvat cinci-ul luat curat, cu două cifre de 0 după virgulă. Mi-am zis că merită efortul să trec și de facultate, din moment ce destinul mă adusese pînă acolo. După primul semestru din anul I, m-am trezit cu CV-ul în mînă, căutînd ceva de lucru. Legal. În liceu mai muncisem, dar doar la negru, îndeplinind contra-cost, diverse comisioane, bani cîștigați prin muncă fizică, lucrînd ca zugrav vreo două veri, sau ca om de serviciu, la o firmă de curățenie din Brașov. Dar ca student, îmi trebuia un job real, care să-mi asigure un venit stabil, atît de necesar nevoilor unui student. Au fost primele dăți în care m-am lovit de refuzul unui angajator. Fiind însă un ”muncitor”, nu m-am lăsat. Mi-am căutat în continuare, și în cele din urmă, mi-am și găsit.

Primul meu loc de muncă a fost la primărie. Aveam 20 de ani, pantofii de la banchetul de sfîrșit de liceu, venisem la examenul scris pentru angajare cu blatul, eram rupt în fund fără vreo para chioară în portofel, dar cu o inimă plină de speranță. Sau speranțe. Care apoi s-au risipit ca fumul de țigară dintr-o cameră în care deschizi brusc geamul. Am continuat și cu facultatea, dintr-o ambiție sau mîndrie personală, refuzînd ideea de a o continua la frecvență redusă. Intrasem la zi, voiam să termin la zi. Dumnezeu și prietena mea știu cît m-am chinuit. Cum mă bucuram aproape cu lacrimi cînd luam infamul 5. Spun infamul pentru că doar cu atît rămîneam, după ce mi se scădeau punctele pentru prezență la seminarii, punctele pentru activitate la seminarii, punctele pentru referate sau pseudo-proiecte, sau mai știu eu ce alte rahaturi de puncte. Fiecare 5 luat pe nedrept îmi știrbea și-mi întărea orgoliul în egală măsură. Vă las pe voi să vă dați seama de ce.

Pe la mijlocul lui 2007 mi-am dat seama că nu mai pot continua cu primăria. Trebuia să renunț fie la facultate unde eram înaintea ultimului an, fie la primărie. Eram destul de aglomerat, nu mai reușeam să mă concentrez nicicum. Peste toate astea, mai făcusem și cel mai inteligent pas pe care îl făcusem cu viața mea, pînă atunci. Mă mutasem de la ai mei, cu chirie, alături de prietena mea. Aveam atît de multe vise, atît de multe planuri, dar toate păreau a se dărîma ca piesele unui joc domino, din cauză că, poate, exagerasem. Poate chiar făcusem greșeala de a face compot din viața mea: școală, job, relație, chirie, responsabilități prea mari poate decît puteam duce. Cumva, am găsit însă o rezolvare fericită. M-am transferat de la primărie, la consiliul județean.

Au urmat apoi cei mai buni ani din viața mea de pînă atunci. Aveam timp și de școală, cîștigam suficient încît zilele în care chiria părea un coșmar urît păreau la rîndul lor doar niște vise urîte, rezervorul meu de speranțe era din nou la supraplin, dădea uneori pe afară, la fel ca o chiuvetă în care o gospodină superficială spală niște vase sleioase, fără să arunce pe ghenă resturile de mîncare mai întîi. Mi-am luat licența fără emoții, am fost în primul meu concediu din viața mea de angajat legal, îmi permiteam cadouri decente pentru mine, iubita mea sau cei care mă înconjurau (fals) cu prietenie în acele momente. Dar ce-i frumos, e prea frumos ca să țină sau ca să fie adevărat.

Începutul sfîrșitului și reîntoarcerea la zilele în care te trezești întrebîndu-te la ce dracu te mai naști dacă oricum totul în natură pare proiectat spre a te distruge, a însemnat pentru mine anul 2009. Mai exact, toamna acelui an. Criza economică lovise puternic și-n mine. În mine, cel care la limita aroganței și a prostiei crase, afirmam cu emfază că pe mine criza nu mă poate distruge. Cum să distrugă criza pe cineva care oricum nu are nimic? Gîndeam atunci. Aveam să aflu că pe timp de criză, puricii (așa cum eram eu atunci) sunt primii care cad și se lovesc crunt cu capul de asfalt. Atît de urît căzusem, încît în 2010..

..în 2010, cu salariul diminuat cu aproape 50%, cu prietena aflată în căutarea unui loc de muncă de mai bine de cîteva luni bune, am luat decizia să plec din România. Plini de speranță, și îmbătați cu apă rece și vorbe frumos împachetate, am ales să mergem în Cipru. Experiența a meritat, dacă este să analizăm lucrurile din punct de vedere psihologic. Am avut ocazia de a-mi testa limitele personale și de a vedea cine sunt de fapt. Mi s-a părut o mizerie de țară, un rahat împachetat frumos în staniol european, dar totuși un rahat. Locul perfect pentru ca găgăuții și impostorii, oamenii fără mîndrie, să prospere. Ceea ce n-am putut eu înțelege niciodată cît timp m-am aflat acolo, au fost unii oameni. Unii oameni buni, cu care am legat prietenii strînse, închegate poate de ”suferința” comună prin care treceam. Se spune că cel mai bun supraviețuitor este cel care se poate adapta cel mai bine la condițiile date. Eu am ales să mă întorc înapoi în țară, considerînd că cea mai mare și mai adevărată provocare, este aceea de a te ”adapta” României.

În absolut toate experiențele mele de viață există un numitor comun. Este reprezentat de proștii pe care a trebuit să-i înfrunt sau să-i ocolesc de cîte ori îmi ieșeau în cale. Și Doamne, mulți au fost.

Ieri am început un nou capitol din viața mea. Simt cum mă umplu din nou de speranțe. Dar cicatricile acumulate în ultimii 7 ani pulsează încă în sufletul meu. Abia aștept să văd ce va urma. Asta pentru că acum cred că sunt pregătit să nu mă mai surprindă nimic..

Publicat de: ionutu | Martie 12, 2011

RObotzi se mută acasă

Eram în Real acu’ vreo două zile şi am văzut ceva ce m-a pus rău de tot pe gînduri. Un stand promoţional unde se degustau niscaiva măsline pe băţ (probabil) era asaltat de un număr considerabil de gospodari organizaţi sub forma clasică de coadă sau rînd dacă vreţi, aflaţi probabil sub influenţa ştirilor fatidice despre foamete de pe canalele de nişă din media românească.

Românul este probabil singura naţie capabilă să fure ceva ce se dă pe gratis. Şi apoi să se dea şi mare cu isprava sa şi, de ce nu, să-şi şi atribuie în delirul său lucrul furat. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care viralul de mare angajament RObotzi nu va mai putea fi vizualizat pe youtube. Prea mulţi făcăleţi au preluat acest serial executînd astfel furt de proprietate la drumul mare. Dar la ce te poţi aştepta de la ascultătorii Zu ai lui Morar şi Buzdugan, patriarhii furtului intelectual din România..

Bonus, un viteaz care nici usturoi n-a mîncat şi nici gura nu-i pute.

Să fie clar, RObotzi şi Românii au talent sunt hiturile primăverii. Nu mai e mult şi vor intra în folclorul autohton alături de Nu ştiu d’astea, omul cu mişcarea de extorsiune şi perversa de pe Tîrgu Ocna..

Atît.

Cius!

Publicat de: ionutu | Martie 11, 2011

Bogdan Dăscălescu, social media addict

..partea de offline este foarte importantă pentru blogging. Trebuie să ieşi din casă şi să cunoşti alţi bloggeri, să legi legături cu ei..

Unii spun că naşterea sa a fost întîrziată deoarece pruncul nu voia să iasă pînă nu dădea pe twitter marea veste. Alţii spun că dacă vrea, poate să ajungă în orice colţ al Europei înarmat doar cu un rucsac şi-un DSLR. Unii afirmă că s-ar fi dus pînă la Iaşi doar ca să bea o bere pe Copou, sub teiul lui Eminescu. Pentru toţi însă, e clar. Numele lui este Bogdan Dăscălescu, fiu al Braşovului, iar steaua lui constă în a fi prima vedetă online a Braşovului. Desigur, după Eftimie.

Bogdan pare a fi unul dintre cei mai activi oameni din online-ul braşovean. Se defineşte ca fiind awesome at being himself (ar fi sunat ca ceaiul în română) şi cînd nu umblă creanga, merge la băut cu băieţii, joacă fotbal, organizează blogmeet-uri, tweetmeet-uri, şi la ultima sa ispravă, a adus sub Tîmpa vreo 100 de bloggeri de prin toată ţara, ca să joace fotbal. S-a mutat de curînd la Bucureşti, dar am apucat să-i iau un interviu pe peronul gării, după care cu respect şi lacrimi în ochi ne-am despărţit ca doi buni camarazi. Ok. N-a fost aşa. De fapt eu eram cufundat în fotoliul meu de acasă cînd concepeam interviul, pe care i l-am trimis cum altfel, dacă nu pe mail.

Bogdane, ia spune tu întregii lumi de cînd ne cunoaştem noi şi cum ne-am cunoscut.

Băi, nu mai ştiu exact când ne-am cunoscut. Dar parcă acu vreo 2 ani. Dacă nu mă înşel, la un blogmeet (de halloween) organizat de Luana.

Ok. Ai pomenit cuvîntul blog. Ce este (cu cuvintele tale 🙂 ) un blog, de cînd ai blog şi de ce îl ai? Crezi că e un lucru accesibil oricui? Adică poate oricine să scrie un blog sau sunt necesare anumite calităţi pentru a face acest lucru?

Hmm..blog.. Păi, e un loc virtual unde lumea îşi dă cu părerea. Eu am început bloggingul prin 2007, dar scriam tâmpenii, şi foarte rar. Pe de-o parte îmi pare rău că nu aveam aceeaşi mentalitate de acum, dacă mă ţineam de atunci de treabă, era altceva.
Blogul de acum l-am pornit prin iunie 2009, şi am oscilat ca şi perioade de activitate. Îl am pentru că îmi place, pot să îmi expun punctul de vedere neîngrădit de nimeni. Şi mai nou, vreau să scot ceva bani din activitatea asta.
Blog poate să aibă oricine. Că nu îi greu să îţi faci. Mai greu este să ai succes şi să câştigi bani din asta.

Ce face un blog să fie un blog bun? Care este diferenţa între un blog bun şi un blog prost. Eşti de acord cu mine cînd spun că sunt şi bloguri proaste. Fără milă, poţi să spui orice despre orice blog. Eşti pe ionutu.ro şi în caz de ceva, bobîrnacele mi le iau eu.

Băi, aici e vorba şi de gusturi. De exemplu, lumea îl citeşte pe Arhi, eu nu îl citesc. Nu pentru că neapărat nu e un blog bun, ci pentru că nu îmi place mie, nu e pe gustul meu ce scrie el.
E relativă treaba cu blog bun vs. blog prost. Depinde după ce criterii le categoriseşti. Dacă o iei după bani, blogul bun e ăla care face bani, cel prost îi ăla unde aduci bani de acasă. Dacă îl iei după trafic, blog bun e ăla care are 1000 de unici pe zi, blog prost e ăla în care intri doar tu să îţi citeşti articolele.
După părerea mea, un blog bun are un trafic bun, are o comunitate în jurul lui (asta mi se pare foarte important) şi scoate şi ceva bani.

Social Media Addict. Şi blogging. Cred că sunt de acord cu tine la partea cu dependenţa. Eu m-am mai lăsat un pic în ultima vreme, dar cînd eram în apogeul dependenţei mele de blog, treceau ore pînă să observ că prietena mea era în aceeaşi cameră cu mine.. tu cum îţi împaci viaţa online cu cea offline?

Eu am o viaţă de offline foarte ok. Chiar dacă scriu pe blog, stau pe twitter şi pe facebook, am timp să ies cu prietenii la o bere, să merg cu placa în poiană, sau să mă uit la un film. Până la urmă ţine de fiecare în parte. Oricum, partea de offline este foarte importantă pentru blogging. Trebuie să ieşi din casă şi să cunoşti alţi bloggeri, să legi legături cu ei. De multe ori, o colaborare se parafează la o bere.

Te numeri printre fondatorii conceptului umblăcreanga. Ce se mai aude legat de acest proiect? Vara asta unde mergeţi? Pe unde mai umblaţi creanga? Ştiu că aţi văzut o parte din Europa anul trecut. V-am urmărit peripeţiile şi trebuie să recunosc că am fost un pic invidios pe voi…

Da, din păcate, am cam lăsat proiectul în paragină. Însă în vara asta o să fie ceva aventuri şi o să relansăm ideea. O să facem o chestie foarte mişto, în vară, o să ne distrăm de minune. Din păcate, o să ne implice doar pe noi..
Totuşi anul ăsta am vrea să mergem la Munchen, la Oktoberfest. Şi aş vrea să mai fac câteva ieşiri fulger. Gen, la 8 dimineaţa mă duc în gară şi mă sui în primul tren. De acolo văd eu unde mă lasă, şi petrec weekendul hai hui.
Aventura din Europa a fost genială. Sper să mai facem astfel de excursii, şi să reuşim să adunăm mai mulţi oameni care să ne însoţească.

Am auzit că te pregăteşti să laşi Braşovul pentru Bucureşti. Cum crezi că această schimbare îţi va influenţa activitatea în social media, pentru că ştiu că profesional e de bine. Cel puţin teoretic, la Bucureşti se întîmplă cam totul. Este oare valabil şi pentru bloguri? Pentru că din cîte ştiu mulţi dintre blogării mari nu se trag neapărat din capitală.

Păi, deja m-am mutat. De duminică (nr 7 martie) îs bucureştean. Şi deja am fost la film şi la teatru cu bloggerii. Întradevăr, la Bucureşti se întâmplă cam totul când te referi la online. Eu sper să pot să mă ţin de treabă, pentru asta am venit aici, ca să învăţ tot ce ţine de social media.
Succesul pe blog ţine foarte mult şi de cât de bine faci asta. Nu e de ajuns să te afli la Bucureşti, asta nu îţi garantează succesul. Însă la Bucureşti poţi să cauţi o notorietate care să te ajute.

Vorbeai acum vreun an de o comunitate de blogări în Braşov. Să spunem că aceasta s-a închegat pentru că după multe blogmeet-uri şi twettmeet-uri şi alte meet-uri, în martie la Braşov se va organiza un campionat de fotbal între blogări din toate oraşele ţării. Asta spune multe despre dezvoltarea online-ului braşovean, am scos şi noi capul, cum se zice.

M-am ocupat personal de organizarea campionatului, care a ieşit excelent. Am reuşit să strângem peste 100 de bloggeri din toată ţara la Braşov, pentru un weekend sportiv. Mi-am dorit mult să fac asta, pentru că văd potenţial în Braşov pentru partea de online, care nu este încă exploatat.
Comunitatea de bloggeri există şi nu există. Mai mult suntem o mână de oameni care ne-am adunat la o beţie, iar apoi am rămas prieteni. Şi am continuat în formula asta să ieşim în oraş, să mergem prin diferite alte oraşe, să ne distrăm împreună.
Însă dacă e vorba să aduni oamenii şi să vorbeşti cu ei despre o campanie, sau despre blogging, e cam greu..
Am un proiect în minte, care ar ajuta blogosfera braşoveană, trebuie doar să găsesc timp să îl implementez.

Cîte bloguri citeşti şi care sunt autorii tăi preferaţi?

Paradoxal, nu prea citesc bloguri. Dar trebuie neapărat să mă apuc să fac asta, până la urmă face parte din mecanismul de promovare al oricărui blogger.
Îl citesc pe Chinezu foarte des. În rest, citesc cam tot ce îmi sună interesant de pe Twitter.

De ce Ihearlights? Un link al articolului tău preferat publicat pe blogul tău.

Nu mai ştiu de unde vine ihearlights. Sau mai bine zis, în ce context am ales acest nickname. Ştiu doar că pe lângă el mai am un cont de twitter care îi iseevoices!
Am mai multe articole preferate, care fac parte oarecum din categorii diferite.
1. Comice : Hârtie Igienică http://www.dbogdan.com/hartie-igienica/
2. Serioase: 7 lucruri în care să investeşti pentru a deveni un blogger mai bun! http://www.dbogdan.com/7-lucruri-in-care-sa-investesti-pentru-a-deveni-un-blogger-mai-bun/

Publicat de: ionutu | Martie 10, 2011

Să o ajutăm pe Bianca-Maria

Am primit prin intermediul formularului de contact al acestui umil blog o solicitare umanitară. De obicei încerc să mă detașez de la astfel de drame gîndindu-mă că într-un fel sau altul, fiecare are soarta lui aici pe pămînt, cu care vrem, nu vrem, trebuie să ne împăcăm. Sunt sănătos, am parte de iubire, văd, aud, simt, trăiesc. Uneori nici nu pot să cuprind imensitatea unui simplu simț, acela al văzului, în egoismul tipic uman, luînd acest dar de-a gata. Alții nu se nasc sub banala stea norocoasă a unui organism perfect sănătos clinic, numai bun de stricat fumînd, nedormind nopțile, stînd cu nasul în calculator, consumînd etnobotanice și alcool, neglijînd ceea ce mai devreme sau mai tîrziu devine imposibil de reparat. Propriul corp.

Buna ziua,

Ma numesc Ionut Puica, si va scriu acest mail in legatura cu un caz
medical foarte important.Bianca Maria are 5 luni si sufera de o boala
foarte grava:retinopatie de prematuritate gr. V,adica dezlipire de
retina.Singura clinica care i-a dat sanse mari de a-si recapata
vederea se afla in Detroit,Statele Unite ale Americii.Insa costurile
operatiei sunt imense:30.000 $.
In acest sens, pentru cei care doresc sa faca donatii s-a deschis un
cont pe numele tatalui,Petrica Sorin, la BRD-Groupe Societe
Generale.

RON

RO87BRDE350SV33043173500

USD

RO87BRDE350SV 33123683500

EURO

RO06BRDE410SV05390954100

CONTURILE IN RON SI IN USD SUNT LA SUCURSALA BRD ALEXANDRIEI

CONTUL IN EURO ESTE LA SUCURSALA ACADEMIEI IN BUCURESTI

http://bianca-retinopatie.blogspot.com/

Va multumim!

Speranța apare sub diferite și neașteptate forme.

Publicat de: ionutu | Martie 9, 2011

Flashmob-ul, noul sport naţional

Pe vremea lui bunicu’ sportul naţional era oina. Mersul în club se suplinea prin mersul la bal sau horă, iar prin twitter se înţelegea fluieratul la poartă sau adunările ad-hoc de tip radio şanţ pe la poarta celui mai cool flăcău din sat. Nu existau sms-uri, se practica chematul la gard, iar despre datul cu like pe wall, o mîndră era cel puţin fericită dacă Vasile sprijinea gardul ei seara, după bal, sau în cazuri excepţionale îl împroşca cu sîngele din capul lui Gheorghiţă, trosnit fiind cu un leaţ din gardul fetişcanei.

Dăm repede şi la limita pleonasmului pe fast-forward şi revenim în glorioasele zile ale prezentului nostru cibernetic şi ubber social mediatizat. Acum nici nu te mai poţi băşi cu stropi după o cură de KFC pînă nu faci din asta un viral via FourSquare for iPhone. S-au scris terabiţi despre acest subect deja şi n-o să reinventez eu roata, becul, televiziunea şi geaca de piele cu ţinte în acest articol. Flăcăii zilelor noastre fac flashmob atunci cînd nu stau pe chat-ul facebook. Băi şi stau şi mă tot gîndesc la ce-o fi rău în asta. Poţi să faci flashmob practic pentru orice-ţi trece prin minte. Creativitatea nu are limite. E un fenomen la modă şi eşti de porc dacă nu te duci şi tu acolo să iei parte la aprinsul lumînărilor sau la trîntitul pe jos în baltă de-şi fac babele cruce de ce s-a ales şi de tineretul ăsta.

N-o să vă explic ce este un flashmob. Google it.

Am fost şi eu la vreo cîteva. La unele merită să te duci. Merită dacă au la bază o cauză mişto. Cum e aia cu masa critică, unde la origine, nişte oameni se întîlnesc la o oră prestabilită şi se dau cu biţele prin oraş, cu mult tupeu, pe stradă. Între maşini. La noi nu se putea vorbi de aşa ceva. Din două motive: avem prea mulţi imbecili posesori de permis, şi doi, avem un primar care nu te lasă nici să-ţi baţi nevasta în faţa blocului fără autorizaţie de la primărie. Să mă scuze doamnele, că tocmai ce trecu şi ziua lor pe anul ăsta. Deci sanchi flashmob. Flashmob românesc, cu poliţia în spate.

Cu toate că dau pe’afară de simţ civic participând pe la tot felul de adunări de tip MISA, tinerii din România nu sunt interesaţi absolut deloc de ceea ce se întâmplă cu ţara lor. Nu prea merg la vot (e drept, nici n-au prea multe opţiuni, dar atenţie, la verzi s-a băgat Garcea a.k.a Mugur Mihăiescu), sunt în prag de analfabetizare, nu ştiu ce vor de la viaţa lor angajându-se pe piţule pe la diverşi patronache, pleacă ca sclavi prin Work&Travel, fac masteruri inutile, ies bîtă din şcoli înalte, şi se „sting” pînă să împlinească 30 de ani. Cum?! o să ziceţi, dar am avut mii de participanţi la leţdoitrumainia. Ok, o să zic. Şi cu ce ne-am ales după asta în afară de cîteva zeci, sute de trackback-uri în blogosferă. Dar participă ca voluntari prin diverse ong-uri, plantează copaci, curăţă păşuni, sunt baza voluntariatului din România. Ok, ştim şi la ce ne-ajută că ştim? Nu mai generaliza măgare, o să conchideţi, justificat, pe alocuri.

Aştept cu vădit interes un flashmob din ăsta spontan în faţa Guvernului. Acu’ nu mai are cine să cheme minerii şi pun pariu că se bagă şi jandarmii să dea „la buchet” în distinşi. Armata e cu noi!!

Publicat de: ionutu | Martie 2, 2011

Să reabilităm imaginea șoferului RATBV.

Se întîmpla prin primăvara lui 2001. Poate 2002. Nici eu nu mai știu sigur, oricum am senzația că am trăit o viață de om de atunci și pînă azi. Știu că mă întorceam acasă după o zi de școală hămesit și obosit de orele de EA și ED (electronică analogică și electronică digitală) făcute una după alta, vreo 5 la număr că erau materii de profil și le făceam cu diriga, deci și ora de dirigenție se transforma lesne într-un obositor seminar despre joncțiuni, diode, tranzistoare și tiristoare. Eram deci în gară, așteptînd 32-ul (linie RAT Brașov ce leagă gara de cartierul Răcădău) care pe vremea aceea nu era plin de pensionari cu gratuitate pe troleibuze ca pînă nu demult în zilele noastre (pentru că am înțeles că FMI-ul a spus nu și gratuității acordate persoanelor vîrstnice pe mijloacele de transport în comun). În orele de vîrf, 32-ul se umplea în schimb de turele ce ieșeau de la uzina Tractoru, sau mă rog ce mai rămăsese din ea. Mirosul vă imaginați că era unul fabulos: un mix de ceapă și usturoi, transpirație și bășini, pentru că no, dacă troleul e plin, oricine poate fi un posibil vinovat…

S-a întîmplat ca la acea oră să fie aproape gol, cîteva cucoane cu plase de rafie, cîțiva elevi de liceu printre care și eu, și vreo doi moșnegei care priveau în gol pe geam, constituiam masa călătorilor cu acea cursă din acea frumoasă zi de primăvară. Așadar, vechiul troleibuz plecă din gară zgomotos în șuierat de uși peste care se auzea puternicul huruit specific troleibuzelor cu captatori. Cam pe la a doua stație de pe Victoriei, cred că mă trezisem din starea de lîncezeală în care căzusem – vă mai amintiți mersul legănat al vechilor trolee, probabil, am senzația că pe atunci nimeni nu se grăbea nicăieri, iar oamenii îți mai răspundeau cu un zîmbet chiar dacă erau necunoscuții de la coadă sau vreunul căruia îi perforai biletul dacă te ruga frumos, ca să nu-i deranjeze pe alții în încercarea de a ajunge la perforator – din cauza unor băieți de cartier zgomotoși, predecesorii cocalarilor de azi, care se așezaseră la burduf și se apucaseră de spart semințe. Erau genul acela de racheți de Noua wannabee’s zgomotoși și ascultători lobotomizați de BUG Mafia și L.A., trupe în vogă pe atunci. Cum stăteam în spatele troleului, aveam în față toată această scenă ruptă parcă dintr-un film românesc numai bun de premiat la Palm D’or: băieții de cartier, băbuțele cu plase de rafie din care ieșeau ostentativ frunzele verzi de ceapă verde nouă, troleibuzul de proveniență socialistă cu care probabil se deplasaseră pe acest traseu generații întregi de oameni ai muncii pe timpul lui Ceaușescu, totul împletindu-se într-o scenă perfectă, a vieții într-un oraș de provincie din România acelor ani.

Băiețașii deveniseră din ce în ce mai zgomotoși deranjînd în mod vizibil pe toată lumea care călătorea în acel moment în acel microunivers, în troleul lent și zgomotos. Cînd s-a întîmplat nici nu mai știu. A fost prea repede ca să-mi amintesc cu încetinitorul ca în filmele americane derularea evenimentelor trăite. Știu doar că troleul s-a oprit cu o frînă bruscă, două matahale care stăteau în fața mea și pe care nici nu-i remarcasem pînă atunci s-au ridicat, s-au dus între cei 6 șmecheri, și au împărțit cu sete și dărnicie pumni și picioare, aplicînd justiția sfîntă a pumnului acolo unde legea ar fi fost prea greoaie ca să se poată aplica. Li se alăturase și șoferul, care îi blagoslovi cu cîteva cozi de mătură pe fiecare dintre băiețași, în egală măsură ca să nu se supere nimeni din pricină de favoritisme sau alte de-astea. Apoi, din cabina sa de șofer, deschise doar ușile de la mijloc, și șmecherii fură aruncați ca niște gunoaie, pe trotuarul unde lumea se adunase deja ca la urs, admirînd spectacolul.

Am înțeles apoi că matahalele justițiare erau tot șoferi de troleibuz, și că se aflau din întîmplare pe acel traseu, în acel troleu, în acea zi și că nu erau la prima lor aventură de acest gen, principalii lor ”clienți” fiind hoții de buzunare, pe care aveau o plăcere animalică de a-i căsăpi în văzul lumii, la burduf sau la ușa din spate a troleului.

Vremurile s-au schimbat de atunci, panacoții s-au orientat spre țările din Europa, unde prada în euro face ca strădania lor să merite mai mult tot efortul. În schimb, de cînd cu telefoanele cu cameră, au dispărut și justițiarii singuratici, acum fiind condamnați să trăim într-o lume mai rea și mai posacă, indiferentă, gata oricînd să-ți filmeze creierii împrăștiați pe asfalt și abia apoi să sune la 112.

Am scris acest articol inspirat de ”campania” anti-RAT BV ce se derulează ca un film prost, mai prost decît Tînăr și neliniștit, de pe un site care se laudă cu chestii care se întîmplă prin Brașov..

Publicat de: ionutu | Martie 1, 2011

Clona lui Arhi

Jubilez. Am găsit un cretin mai tare decît Cetin Ametcea şi Fred puşi laolaltă. Face un review al unui episod din viralul Robotzi, ştiţi voi, serialul ăla produs de nişte băieţi creativi din raionul Cehoslovacia, Rusia.

Te caci pe tine cu stropi.

Publicat de: ionutu | Februarie 25, 2011

De pe google căutate şi-napoi la lume date S1Ep1

Iată cum înțeleg unii că se folosește unealta diavolului și la ce este bun google-ul. Este ca și cum mi-aș aduna cîțiva prieteni, am consuma ceva etnobotanice, apoi am scrie fiecare diferite cuvinte pe bucățele de hîrtie, le-am vîrî într-un fes și am extrage cuvintele la întîmplare. Pur și simplu fascinant..

cum sa ne pipaim in zonele intime cu teamă de Dumnezeu, zic.
cat are un roman pula de mare poate să fie de 2xTerente, dacă n-are coaie e degeaba. Sclav cu pula mare.
cum cresc buzele mai repede? întreab-o pe Pistol. Gina Pistol.
prima tigara primul sarut cum să le uiți, și dacă le uiți de ce crezi că le-ai găsi pe gugăl?
soarele răsare de la amarillo iar eu în naivitatea mea care credeam că de la Ministerul Dezvoltării și Turismului..
cand se da apa calda la brasov își schimbă și brașovenii chiloții murdari. Între ei.

To be continued.

Nu știu despre voi dar eu, I’m feeling lucky. 🙂

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii