Anumite îndeletniciri la care mă raportez precum apa cu uleiul

Vine o vreme în viaţa unui bărbat, cînd un bărbat trebuie să spună ceea ce trebuie să spună un bărbat. Să pună punctul pe i şi sare pe rană, să recunoască ce limite are şi dacă le are, de ce le are.

În cazul meu primul lucru la care nu voi fi bun niciodată în viaţa mea, ar fi dansul. Cînd eram la vîrsta din care unii se încăpăţînează şi după 30 de ani să nu iasă, mergeam la discotecă în fiecare vineri şi sîmbătă. Mergeam şi marţea şi joia. Şi uneori, în apogeul propriului patetism, mergeam şi sîmbătă după-amiază, la discoteca pentru copii. De fapt, copile. Sau protozoarele piţipoancelor din era noastră. Scopul era unul pe cît se poate de clar: să agăţ gagici. Iar pentru îndeplinirea acestui deziderat, mă dedam la cele mai patetice trucuri. Printre ele şi dansul. Pînă într-o zi, cînd beat fiind, am avut o revelaţie pe ringul de dans. Nu ştiu să dansez. Dansez atît de prost, încît Elaine din Seinfeld poate fi numită un soi de Mihai Petre şi Wilmark feminin.

Al doilea lucru cu care nu cred că mă voi reconcilia vreodată este motorsportul. În primul rînd, pentru că în umila mea părere nu poate fi vorba despre vreun sport, în motorsport. Condusul unei maşini la viteze extreme mi se pare doar un fel de concurs de măsurat pulile între nişte adulţi cu nivelul cognitiv al unor puţoi de clasa a VI-a primară. Pe lîngă asta, din cauza acestei imbecilizări în masă, mulţi giboni posesori de permis, se cred mici şumahări atunci cînd se află la volanul maşinilor pe care cică, dar e mult spus, le conduc. Asistatul la o cursă de raliu mi se pare din nou un soi de pierdere de timp inutilă, aproape la fel de nocivă ca şi mersul la stadion ca ultras declarat al echipelor din divizia A de fotbal cu mingea din România. Cu toate astea, este un „sport” relativ popular în România, plasat undeva pe locul doi după fotbal. S-ar putea spune că românul de rînd se pricepe la politică, fotbal şi formula 1.. şi ţine cu Iliescu, Dobrin şi Schumacher.

Altă chestie pe care eu n-o s-o înţeleg vreodată ar fi agăţatul de gagici pe facebook. Un „sport” ce tinde să devină naţional, cu rădăcini adînc înfipte în istoria virtuală, de pe vremea cretacică a mIrcului32. Evoluţia a fost una uşor de anticipat, cu menţiunea că în zilele noastre s-a renunţat la anonimatul confortabil al nickname-ului mIrc-ian, astăzi toate beladeucile şi toţi puberii luînd parte la revoluţia social media. Nicio băşină nu mai pot trage dacă n-o şăruiesc iute pe wall, adevărate drame şi războaie se poartă prin comentariile şi absenţa/prezenţa „like”-ului la anumite poze. Hei. Şi eu am cont de facebook. Dar la mine scrie „engaged with”. Deci nu am ce agăţa, folosind ca atare facebook-ul în cu totul alte scopuri.

Mersul la biserică. Aici e simplu, nu-mi plac popii şi sunt de părere că omul nu are nevoie de intermediari în relaţia sa cu cele sfinte. Unde cele sfinte sunt reprezentate de un singur lucru, de Dumnezeu. Aici sunt aproape lutheran. Cred că poţi vorbi cu El şi din confortul casei tale, din maşină, de oriunde şi oricînd simţi nevoia. Nu trebuie să mergi la vreo biserică şi cu atît mai mult, să donezi din banii tăi vreuneia, ca să te ajute şi să te ferească bunul Tată de necazuri şi alte cumpene..

Aş mai fi putut spune că n-o să învăţ niciodată limba maghiară. Dar în privinţa asta cred că mi-ar fi mai uşor să învăţ ungureşte decît să învăţ paşii de vals, cha cha cha, integralele la matematică, statistica sau regulile baseball-ului.