Cronică de film.
Eu când vreau să fluier, fluier. Sau de ce trebuie să vedeţi şi voi acest film.
Sunt plăcut impresionat după vizionarea acestei capodopere a filmului nou românesc. Trăiesc acelaşi sentiment plăcut pe care îl retrăiesc de fiecare dată cînd mă uit la maestrul Rebengiuc în Moromeţii. Nu am fost foarte impresionat după 432-ul lui Mungiu. Nici după Amintirile din epoca de aur. Poveşti bune, unele şocante, altele amuzante, cu un singur numitor comun, un singur personaj principal, comunismul din România. Ştiu că sunt rău, dar vorbim despre variaţiuni pe aceeaşi temă.
Ca şi-n filmele lui Nemescu (regretatul tînăr regizor al California Dreamin), comunismul sau mai degrabă moştenirea erei comuniste în România zilelor noastre, nu este scos în faţă în Eu când vreau să fluier, fluier. Este însă extrem de prezent, este fundalul pe care este pictată opera. De la decorul real, al unui penitenciar în care timpul parcă a stat în loc atît cu clădirile cît şi cu miliţienii şi tarele lor, pînă la modul în care deţinuţii sunt trataţi de către aceştia.
Intriga filmului este una extrem de complexă, nu vorbim nicidecum despre o poveste de dragoste dintre un ocnaş ce-şi aşteaptă liberarea şi o tînără studentă la Sociologie aflată în practică la penitenciar (cum din motive de marketing şi PR probabil, este prezentată şi-n sinopsisul oficial). Nu, nu. Tot filmul este ţesut în jurul lui Silviu Chişcan (George Piştereanu), personajul central. Mai exact pe drama sa interioară. Silviu nu vorbeşte mult. Însă nici nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru a vedea prin ochii lui spectacolul tragic al unui suflet sfîşiat de agonia eşecului. Aici este meritul tînărului actor George Piştereanu. Am mai văzut tăceri atît de expresive doar la actori consacraţi precum Victor Rebengiuc sau Al Pacino. O să rîdeţi dar poate vă veţi schimba opinia după ce veţi vedea şi voi filmul. Trebuie să-l vedeţi.
Cu tot respectul pentru domnişoara Ada Condeescu, dar după umila mea părere de simplu spectator şi consumator de film, se exagerează pînă la limita paroxismului cînd se vorbeşte despre dumneaei ca fiind o revelaţie pe scena filmului românesc. Or Ada (alias Ada Condeescu) nu cred că are mai mult de 5 replici în tot filmul. Şi nici jocul actoricesc nu este unul tocmai strălucit. Nici despre expresivitate nu se poate vorbi în cazul domnişoarei. Unii deţinuţi care apar în film sunt cu mult mai convingători. Le este şi uşor, poate, din moment ce-şi joacă propriile roluri.
Cum acţiunea se petrece într-un penitenciar, autorii filmului nu au cruţat nimic din autenticitatea locului, limbajul fiind unul extrem de colorat, tipic unui astfel de mediu. O observaţie personală, din sala de cinema, în timpul vizionării filmului: românii sunt un popor pudic şi ipocrit; altfel nu-mi explic de ce toată lumea chicotea ruşinată sau găsea amuzantă folosirea verbului “a fute” de către personajul principal.
Tonul tragi-comic şi realismul filmului te fac să nici nu-ţi dai seama cînd trec cele 94 de minute. Finalul este unul neaşteptat, în buna tradiţie a filmelor bune româneşti. De fapt scenariul este atît de greu de anticipat, şi atît de imprevizibil, încît e aproape genial.
Filmul a convins, a vîndut multe bilete la cinema şi a fost premiat ca atare la Gopo. Unde s-a bătut cu creaţii extrem de bune precum Portretul luptătorului la tinereţe, Medalia de onoare sau supraevaluatul Marţi, după crăciun din care am aflat că Mimi Brănescu e tare’n carici.
Cine ce’o zîs: